Daca in trecut, pata pe obrazul “Orasului luminilor” – Paris – era Bastilia, in “Perla Carpatilor” anului 2005, celebra inchisoare are un demn urmas. La intrarea in statiunea prahoveana, in spatele Mefin, vizibila de pe DN1 se afla “Bastilia” sinaiana. Un adevarat ghetou, in care-si duc viata de zi cu zi aproape 80 de familii. Desi nu este nici pe departe o puscarie, nici unul dintre locatari nefiind obligat sa stea acolo, oamenii din zona o privesc asa. Pare a fi un loc in care sperantele au murit, strivite de zidurile reci ale cladirilor. Un spatiu in care televizoarele alb-negru reprezinta accesorii de lux, iar dusul o inventie de care doar s-a auzit.
Conditii inumane
Doua asa-zis blocuri, construite numai din piatra (o alta asemanare cu infricosatoarea temnita), vechi de peste un secol, gazduiesc, laolalta, cateva sute de persoane. Inainte de ’89, Ceausescu trecuse cladirile pe lista celor care urmau a fi demolate, insa decizia nu s-a mai materializat. Localizarea lor in spatiu este de-a dreptul “superba” – calea ferata Ploiesti – Brasov trece la nici zece metri departare, facand ca locatarii sa aiba parte numai de insomnii din cauza zgomotului intens pe care-l produc trenurile.
Constructiile sunt cunoscute in zona drept “blocul saracilor” sau “Bastilia”, apelative intrate chiar si in vocabularul celor din administratia locala. In camere de 12-13 mp, in care este loc doar pentru doua paturi si, cel mult, o masuta, se inghesuie familii formate din trei sau patru membri. Oameni care se chircesc de frig, iarna, in jurul resourilor, neavand, de multe ori, nici macar un aragaz la care sa-si faca niste amarati de cartofi.
Blocurile ghetou au apartinut, in trecutul de mult apus, unei foste fabrici de var, care le folosea drept locuinte de serviciu. In momentul de fata, insa, acestea au trecut in patrimoniul Primariei Sinaia, care le-a inchiriat. Pentru o simpla camaruta, o persoana trebuie sa plateasca lunar suma de 70.000 de lei vechi. Cifra reala, raportata la conditiile oferite.
Desi este denumit “blocul saracilor”, exista persoane care au reusit sa-si cumpere pseudogarsoniera in care locuiesc. Achitand suma de 40 milioane de lei vechi, oamenii au incercat sa se asigure ca macar de aici nu poate sa-i dea nimeni afara. Insa, este drept, putini sunt in aceasta situatie. Cei mai multi isi inghesuie familia intr-o camaruta inchiriata contra cost, neintelegand de ce Primaria, desi exista camere libere, nu le acorda dreptul de a mai inchiria macar una. Asta ar fi, pentru ei, un adevarat dezmat al confortului si un cadou nimerit pentru apropiatele sarbatori.
Ca in Evul Mediu
Daca in blocul 1A conditiile sunt aproape decente, locatarii de aici avand privilegiul de a folosi chiar si… toalete comune, de la capatul holului, in schimb, cei din 1B locuiesc in conditii de nedescris: “Nu avem grupuri sanitare, iar cei din blocul vecin nu ne lasa sa mergem la ei. Singura modalitate de a ne face nevoile este sa mergem in spatele cladirii sau langa rau (Prahova curge in apropiere – n.r.). Nici macar chiuvete nu avem, fiind nevoiti sa ne spalam afara, la o cismea. Va dati seama ce aglomeratie este dimineata la spalator. Plus ca iarna preferi sa stai in casa”, ne descrie, cu amaraciune, Traian Mos. Are 47 de ani, a lucrat la Mefin si a iesit cu ordonanta. Acum traieste din comert ambulant si este un caz fericit, fiind singurul din bloc care a strans bani sa-si amenajeze o baie cu o micuta cabina de dus. Maria Marin, o locatara in varsta de 70 de ani, ne povesteste ce trebuie sa suporte: “Stau cu fiul meu de 30 de ani. Acum umbla cu o fata din Bucuresti si sper sa se mute cu ea, ca aici ne chinuim amandoi. Iarna este foarte frig, pentru ca peretii tin rece. Si la varsta mea, orice raceala este serioasa”.
Prahova, pe post
de toaleta
Din cele 40 de familii, aproape jumatate se incalzesc cu gaze, in timp ce restul folosesc lemne. “Daca majoritatea sunt someri sau traiesc din ajutoarele sociale, este logic ca, la un moment dat, n-au mai avut bani sa plateasca gazele, asa ca au fost debransati. Au ajuns sa se incalzeasca cu resouri sau lemne, saracii!”, ne caracterizeaza situatia vecinilor sai, acelasi Traian Mos.
Mai sus, la unul dintre etaje, il intalnim pe Gheorghe Lemnaru, de 46 de ani, de profesie lutier, dupa cum singur se recomanda. Sta cu usa deschisa, bucurandu-se de ultimele raze ale unui soare tarziu de toamna. Camaruta sa este folosita pe post de locuinta, atelier de lucru si toaleta, in acelasi timp. Totusi, se considera a fi un norocos: “Scrieti despre ceilalti, ca eu ma descurc. Repar mobila, obiecte de cult, instrumente muzicale si pot spune ca ma descurc”, ne povesteste sorbind dintr-un pahar de vin. “Vorbiti despre oamenii astia care se duc la veceu la rau, precum animalele si se incalzesc cu ce apuca”, adauga el. Ne indepartam, coborand treptele dintre etaje roase de vreme si de pasii celor care sunt nevoiti sa faca, zilnic, drumul acesta. “Doamne, nu-i da omului cat poate duce!”, caci vei fi uimit cate poate suporta.
Oricand, locuitorii din ghetou ar putea fi castigatorii unui concurs numit “Supravietuitori in conditii extreme”. Insa, pana atunci, ingrijorarea crescanda se poate citi pe fetele lor. Iarna bate la usile camarutelor lor, iar ei sunt nevoiti sa se spele tot la cismeaua de afara. Noroc ca Prahova este rau, si de obicei nu ingheata.
Bogdan MACOVEI
