Acum 16 ani, pe usa iesea un baiat. Astazi, in locul lui arde o candela
Mama eroului Moldoveanu Marian inca plange. Si crede ca fiul se va intoarce o data si o data
22 decembrie 2005. Apartament 39, etaj IV, Vest. Acum 16 ani, din acea casa a iesit pentru ultima data un baiat. Soldat la Bucuresti. Astazi, in locul sau arde o candela. In sufrageria mobilata cumsecade, acel chip te priveste de pretutindeni. Marian – Mari, cum era alintat – la un an, la trei ani, la gradinita, elev si mai apoi tanar, dureros de tanar. Icoane langa alte icoane… Jos e strada care-i poarta numele: Erou Moldoveanu Marian. Sus – o mama cu sufletul indoliat pe veci. Si o surioara care nici macar nu si-a cunoscut fratele. Din biblioteca o alta fotografie surade indepartat, asezata langa un chip tanar, mireasa de dincolo. Asa a fost sa fie: doua vieti s-au frant timpuriu si neinteles. Silvia Moldoveanu isi asteapta si astazi fiul sa intre pe usa. O readucere aminte inseamna… Ce mai inseamna?
– Doamna Silvia Moldoveanu, nu stiu ce inseamna Decembrie 1989 pentru dumneavoastra.
– Luna in care a murit baiatul inimii mele. Revolutie… Nu stiu ce-a fost. A fost drama care ni l-a luat. Cand izbucnise Revolutia la Timisoara, Mari a venit acasa. Venea des. Era furierul Comandamentului si i se dadea liber in fiecare duminica. La ultima permisie a plecat in graba mare. „Mama, mi-a zis, trebuie sa plec, ma cheama la unitate. Ceausescu e aresat, e zarva mare.” Sora mea il visase mort. Chiar i-a spus atunci. A ras. La gara l-a condus fratele lui mai mic, al doilea baiat al meu, care, intr-o pornire de moment, a vrut sa se duca neaparat cu el la Bucuresti. Nu l-a lasat Mari. Dar i-a spus: „Ai grija de mama si de tata.” Ca asa era el: grijuliu, intelept, ascultator, ii sfatuia pe toti, era mereu primul, nu era de fel temator. Dupa ce a plecat el, n-am mai avut liniste. Parca aveam asa, niste presimtiri. Am plecat cu taica-sau la Bucuresti. Pe Oltenitei se tragea cu tunul. Erau tancuri multe. La armata, acolo, ne-a bagat pe mine intr-o camera, pe barbatul meu intr-alta. Am auzit un tipat. Mi-am dat seama… Ne-au dus la morga. Era nou-nouta. Cu basculantele se carau cosciuge, cruci, imbracaminte. Cine vroia sa ia de acolo se dadeau gratuit. Da. Baiatul nostru era acolo. Si la morga se tragea in noi. Am stat pititi dupa ziduri. L-am adus acasa pe Mari peste alte doua zile.
– E greu ce va intreb: stiti cum si unde a cazut fiul?
– Nu. Nici astazi n-am aflat. Ne-au chemat de doua ori la Procuratura Militara, o data aici si alta data la Bucuresti, sa dam declaratii cum a murit baiatul. Le-am spus: „N-a fost cu noi, ca sa stim. Era militar! Spuneti-ne dumneavoastra”. La un an a venit la noi in casa maistrul lui militar si ne-a zis ca nu putem sti niciodata ce s-a intamplat. Dupa aceea s-a scris intr-un ziar ca, inainte ca Armata sa fie cu poporul, el a fost trimis sa spuna ceva la Institutul MAN. Cand s-a intors la unitate s-a schimbat parola – asa am citit in ziar, asa spun si eu – si cred ca a fost tinut de mana si impuscat. Fiindca avea o impuscatura la cap, la tampla, iar glontul i-a iesit prin gat. El era mai mic de inaltime. Toti care au stiut cate ceva au fost, mai devreme sau mai tarziu, terminati. Si dupa aceea, ca sa se stie ca a fost eliminat complet, a fost impuscat in piept, pe brate. Era ciuruit. L-a vazut barbatul meu la morga.
– Ati avut timp sa va ganditi vreodata la ce visau oamenii – fiindca dumneavoastra n-ati mai avut puterea, fiindca visul s-a dus odata cu fiul – la Revolutie si ce a iesit acum, dupa 16 ani?
– Ma gandeam, macar daca au murit copiii astia – ca o sa fie mai bine. Dar e mai rau. Ce-am patit cu casa baiatului! Stiti, ca spuneau ca ne dau case, in contul sacrificiului lor. Of, ce zadarnicie ! Altii si-au luat vile si noua ne-au dat o garsoniera, ca un ghetou. Iar pensiile noastre… Nu mai zic nimic! Dar stiti altceva? Mari nici nu trebuia sa faca armata. A avut, cand era mic, un accident. Dar mi-a zis asa: „Mama, ma simt neterminat daca nu fac armata”. Tare bun copil a fost. Era credincios. Pleca oriunde cu mirul in buzunar.
– Destinul… Cand va uitati la televizor, la rememorarile de Decembrie, acolo unde indeobste se inghesuie mai ales politicienii, cum va este?
– Ma uit si plang (Plange si acum. Sora doamnei Moldoveanu, tot cu lacrimi in ochi, ne povesteste: Ohooo, ce-a mai fost! O gaseam noapte, la doua, in cimitir, la mormantul baiatului. Nu stia ce face. Pleca de la mine spre casa si nu mai ajungea. A intors-o la viata fetita cea mica. Iulia Mariana. S-a nascut in 1991, tot in iulie, ca Mari. Seamana mult cu baiatul. Dumnezeu i-a dat-o). Plangem si ne uitam, ce mai putem face?
– Ati incercat vreodata sa aflati mai multe?
– Eu, in Bucuresti n-o sa mai calc niciodata. Nu vreau sa ma duc in acel oras in care a murit baiatul meu. Nu pot sa intru acolo. Cand stiu ca mergeam la el, in unitate. Sunt multumita doar ca merg la Mari, la cimitir.
– Daca ar fi sa se intoarca vremea inapoi, ce i-ati spune copilului dumneavoastra?
– Nu stiu. Era curajos. Prea vroia sa fie primul la orice.
– Jertfa acestor tineri o fi oare pretuita?
– Nu…
– Dar oare s-a meritat, doamna?
– Nu. Ne-am pierdut copiii in zadar. Traim mai rau. Nici noi nu suntem respectati. Am fata (izbucneste din nou in plans) pe care nu stiu cu ce am s-o tin in facultate. Am pensie de 3 milioane, sotul meu la fel.
– Ce spune sora care nu si-a cunoscut fratele erou?
– Il cinsteste. Cand era mai mica si mergea cu mine la cimitir se lungea pe mormant si spunea: „M-o fi auzind nenicu’ Marian ce vorbesc?” Dar pentru noi, Mari n-a murit. Il asteptam sa vina. El nu e mort. Fata seamana cu el din cap si pana-n picioare.
– Cum e o mama de erou?
– Mai merg cateodata, inclusiv la primarie, sa mai rezolv cate o problema. Si spun si eu ca sunt mama eroului Moldoveanu. „Si ce daca?” mi se raspunde. Nuuu ! Nici macar la Cimitirul Eroilor, cand se depun coroane, oficialii nu mai stiu de noi. Nici macar un cuvant – macar „condoleante”- nu ne adreseaza. De la domnii Balanoiu si Horia Toma nimeni nu ne mai baga in seama. Scrie in lege ca avem dreptul la medicamente gratuite, la tratament in statiuni. Credeti ca avem parte de asa ceva? Nimic!
– Doamna, durerea dumneavoastra e vie. A Romaniei, a celor pe care-i vedeti la televizor, o mai fi ? O fi fost?
– Ce-i intereseaza pe ei? Pe cine poate sa doara ca baiatul meu nu mai e?
– Ce le-ati spune acestor oameni?
– Sa-si aduca aminte ca sunt si ei parinti. Sa nu-i uite pe acei copii care au murit si nu stim pentru ce.
Maria BOGDAN
