LUCIAN AVRAMESCU
Viata politica din Romania seamana izbitor cu o omleta. Inghite de toate, intr-un amestec bizar de oua sparte, jumari strepezite si zarzavaturi. Genialul poet Nichita Stanescu inventase (el, nu?) rasu’-plansu’, definitie care se potriveste perfect statului pe muchie, intre doua prapastii. O lectie scolara de recapitulare, necesara pentru consolidarea cunostintelor, ne este livrata de cateva televiziuni. Emisiunile recapitulative incep cu imaginea presedintelui Traian Basescu, invelit portocaliu, care, intr-un avant molipsitor, striga: „Sa traiti bine!”. Chipul presedintelui degaja caldura si bucurie. Talentul sau formidabil de a convinge, chiar daca ar spune ca pamantul e patrat, iar vaca da lapte prin varful cozii, a convertit bucuria individuala in bucurie colectiva. Peste jumatate dintre romani l-au aplaudat si crezut. Nu stiu cat depinde traiul bun de o zicere prezidentiala. Oricum, unii, care au biruit in afaceri, care au prins slujbe mai sanatos remunerate, o duc fireste, mai bine. Altii, si nu-s putini, o duc mai prost. Plansul si rasul se ingemaneaza.
Ceva ma face sa cred ca sturlubaticul nostru presedinte, semanand adesea cu un satir mitologic, pus mereu pe sotii, otravuri si dracarii, a inceput sa cam treaca de la ras (varianta care l-a consacrat este ha, ha, ha), la plans. Nu plansul teatral de la falsa inmormantare politica a lui Theodor Stolojan, nu plansul fericit de opereta de la intrarea in Uniunea Europeana – cand se bucura pana la lacrimi de norocul care a dat peste generatiile tinere, ci un plans interior cu sughituri. Cum sa plangi pe dinlauntru cu sughituri? Uite asa bine!
Un sondaj de ieri ni-l indica pe Traian Basescu intr-un top al increderii care vehiculeaza procente intre 30 si 40 la suta. Un alt sondaj il coboara si pe el in optiunile electorale cu 5 la suta intr-un interval extrem de comprimat. Stilul sau de a-si asasina deopotriva adversarii si oamenii cei mai devotati ne aduce informatia cruda ca doamna Adriana Saftoiu, care ii sta alaturi de ani si ani, cu un devotament demn de o cauza mai buna, si-a depus demisia. Nu ca a vrut ea, ci ca a fost, prin umilinta, impinsa s-o faca. Un gazetar – care stie, pesemne, chiar de la doamna Saftoiu – declara miercuri seara, pe un post de televiziune, ca presedintele a chemat-o pe fosta noastra colega de presa in birou si, congestionat de furie, i-a pus in brate o caseta cu inregistrarea unei convorbiri telefonice intre consiliera si ministrul Blaga. Ambii au fost catalogati, in timp, ca servitori pana la moarte, pana la mistuirea de sine a presedintelui. Ce puteau unelti cei doi sfetnici ? N-au uneltit nimic. Au pomenit numele sacru, fara reverenta de rigoare, al Elenei Udrea. E ca si cand te-ai cocota cu bocancii plini de noroi in patul presedintelui.
Ca o fi asa, ca n-o fi asa nu bag mana in foc. Ceea ce stiu este ca unul dupa altul, cei care au crezut in steaua lui Traian Basescu si-au luat lumea in cap, umiliti, scarbiti, decisi sa uite si sa nu mai intoarca privirea inapoi. Asa au plecat Plesu, Renate Weber si altii. Paguba-n ciuperci, a zis Basescu. Dar ce te faci cand incepe sa-ti plece poporul ?
Imi aduc aminte o discutie cu Mioara Roman, sotia fostului premier, acum abandonata de consort. „Daca iese presedinte Basescu eu parasesc tara”, mi-a spus. Am reintalnit-o dupa alegerea lui Basescu. De ce nu pleci Mioara, am intrebat-o. N-am bani, mi-a raspuns ea. Daca as avea si mi-a indicat o suma pe care n-o mai tin minte, parca o suta de mii de dolari, maine as pleca. Sotia fostului demnitar mi-a povestit cum venea la ei in casa Basescu, la miezul noptii, si ea il dregea cu o ciorba acra. Primul lucru pe care l-a facut ca primar general a fost sa-i dea fiica afara din spatiul comercial pe care il inchiriase.
Nu stiu cati democrati ii mai sunt cu adevarat fideli lui Traian Basescu. PD, la cel mai umilitor mod posibil, este carat in aventurile politice ale lui Traian Basescu. Dar daca esueaza Traian Basescu?
La Cotroceni, nu stiu de ce, dar mi se arata in zatul imprevizibil ale pixului lacrimi multe. Basescu va invata sa planga cu adevarat. Plansul este dureros, mai ales cand constati ca poporul la care esti pregatit sa apelezi mereu ca la o arma distrugatoare, incepe sa devina o abstractiune.
