Gheorghe Haiduc – seful salvamontistilor din Busteni, despre tragedia cea mai mediatizata din Bucegi

„Doar norocul sau intamplarea
ne pot face sa-i gasim, acum, pe tinerii disparu¡i pe Valea Caraimanului”
– Domnule Gheorghe Haiduc, la aproape trei saptamani de la disparitia celor doi tineri pe Valea Caraimanului, chiar daca s-a scris si s-au spus multe pe toate canalele media, as vrea sa revenim asupra evenimentelor si sa le asezam, cat de cat, intr-o anume ordine. Cine sunt disparutii ?
– Este vorba despre doi studenti din Bucuresti – Andrei Jora si Ana Maria Coman. Fata, implinise 24 de ani in octombrie, iar baiatul ar fi implint aceeasi varsta pe 25 noiembrie. A intervenit, insa, tragedia din 22 noiembrie cand viata le-a fost prinsa si ferecata, mi-e teama, pentru vecie, de muntele ce se dovedeste neingaduitor cu toti cei care-i subestimeaza pericolele.
– Cum ati aflat de nenorocire?
– Sambata, 22 noiembrie, la ora 17 si 8 minute, am fost anuntati de pe telefonul fetei, prin Dispeceratul National Salvamont, ca cei doi tineri s-au ratacit pe Valea Caraimanului si ne solicitau ajutorul. In acel moment, noi aveam doua echipe – una in refugiul de la cota 2300, cealalta la Cabana Caraiman. Si primii care si-au tras coltarii si intreg echipamentul in 10 minute au fost cei de la Cabana, care – aflandu-se chiar in capul vaii Caraiman, deci mai aproape – au si plecat spre locul pe care ni l-au indicat telefonic cei doi, asa cum au putut ei sa o faca in acele conditii vitrege. Dar prima cautare a fost zadarnica, si oamenii au facut cale-ntoarsa la Cabana unde s-au intalnit cu colegii sositi de la refugiu si au reluat cautarile pana jos, spre oras. Au strigat, au semnalizat cu lanternele dar fara succes, pentru ca, intre timp, legatura cu telefonul tinerilor se intrerupsese. Colegii mei au ajuns dupa ora doua noaptea in oras, unde s-au odihnit pentru a relua, a doua zi, cercetarea zonei.
– A fost un timp nefavorabil deplasarilor pe munte in acea sambata?
– Categoric, traseele erau inchise de ceva vreme tocmai din cauza potentialelor pericole generate de vreme. Iar din cate mi-amintesc, atunci, in acea sambata fatidica, chiar a fost o vreme caineasca. De altfel, cei doi bucuresteni s-au intalnit, succesiv, cu doua grupuri de turisti care se retrageau spre oras – ultima astfel de intalnire s-ar fi petrecut pe la ora 15, si care le-ar fi sugerat sa procedeze la fel deoarece conditiile meteo erau cu totul neprielnice – ceata, ninsoare, viscol, vantul atingand, dupa parerea multora, peste 120 km pe ora. Dar ei nu au tinut cont de astfel de sfaturi si, probabil, si-au continuat drumul. Am spus probabil, pentru ca nu este exclusa nici vreo alunecare, o prabusire de pe traseu intr-una din prapastiile inconjuratoare.
– De ce credeti ca cei doi tineri s-ar fi incapatanat sa ramana pe munte?
– Eu as spune, in primul rand, ca inconstienta varstei i-a determinat sa nu tina cont de sfaturile celorlalti turisti. Apoi, poate ca au considerat ca sunt bine echipati si ca pot infrunta, la varsta lor, vantul, ninsoarea, ceata…
– Bine, dar aceste ultime argumente sunt suficiente pentru un turist, ca sa-si permita sa dispretuiasca pericolul muntelui?
– Categoric nu! Cum spuneam anterior, in asemenea situatii pot interveni, pe neasteptate, o alunecare, o cadere de pe traseu, care pot genera raniri sau imobilizari. Apoi, nu-s excluse avalansele, sau pericolele pe care le incumba necunoasterea traseului pe care te deplasezi. Si, nu in ultimul rand, pregatirea fizica sau chiar echipamentul te pot trada.
– La reluarea cautarilor, a doua zi dimineata, duminica, au participat mai multi salvamomntisti?
– A doua zi am reluat cautarile cu toata echipa. Doar era in joc viata a doi oameni, a doua fiinte umane, ca sa spun asa. Pe noi, salvamontistii, nu ne intereseaza varsta celui aflat in necaz, nu ne intereseaza categoria sociala sau alte date despre el. Suntem salvamontisti si prin natura existentei noastre salvam oamenii fara nici o deosebire.
– In cazul celor doi tineri bucuresteni, insa, parca am sesizat o mai mare mobilizare de forte pentru salvarea lor…
– Intr-adevar, pentru cei doi tineri au intervenit, alaturandu-se cautarilor noastre zilnice, colegi de-ai nostri, salvamontisti din Sinaia Predeal si Dambovita, ne-au ajutat si reprezentanti ai Jandarmeriei – sositi chiar cu caini – si ai Politiei montane. De asemenea, au venit doi salvamontisti austrieci cu tehnica speciala – detector termic – si au cautat, alaturi de noi, vreo doua zile, atat cat au considerat ca este necesar, pentru ca, intre timp, pornisera si avalansele.
– Din relatarile presei, am retinut ca familia baiatului a apelat la ajutorul serviciilor speciale…
– Intr-adevar, au fost impreuna cu noi si cei de la telecomunicatii speciale ale SRI, cu detectoare sofisticate, dar degeaba. Ca sa nu spun ca au venit si niste radiestezisti – un fel de clarvazatori – de la care se spera ca vor putea localiza trupurile celor doi turisti, dar care mai mult i-a obosit pe salvamontisti pentru ca ne trimiteau dintr-un loc in altul sa cautam. Am facut sapaturi, am bagat sonde de avalanse dar tot efortul a fost zadarnic; nimic nu a ajutat sa-i gasim pe cei disparuti, pentru ca, deja, stratul de zapada depusa in zona depasea 8-10 metri si nu aveam, practic, cum sa mai ajungem la ei.
– S-a zvonit, la un moment dat, ca tatal baiatului ar fi promis un miliard de lei celui sau celor care-i vor descoperi trupul baiatului…
– Nu stiu cum sa interpretez o asemenea situatie… O astfel de tentatie, pentru multi poate fi sinucidere curata! Si-mi sustin afirmatia cu argumentul…muntelui: vremea schimbatoare de la o ora la alta, necunoasterea zonei, echipament necorespunzator, avalanse, ursul – care deja a aparut in acel perimetru. Ca sa nu exclud nici eventualitatea ca o avalansa sa-i fi purtat pe cei doi mult mai departe de locurile pe care noi am insistat sa-i cautam in aceste aproape trei saptamani. Iata de ce cred ca, in aceasta parioada, doar norocul sau intamplarea pot face sa-i descoperim pe cei doi. Iar sanse de a-i gasi in viata nu sunt. In mod obiectiv, un om ar putea supravietui sub zapada maximum 10 zile… Dar in conditiile in care iata, temperaturile au fost si de minus 17 grade, cand nici mancare nu au avut la ei, va dati seama ca sansele lor de supreavietuire au fost minime.
– Domnule Haiduc, acum, as vrea sa fiti sincer cu cei care au aflat despre salvamontisti cate ceva. Intamplarea din 22 noiembrie si „avalansa” de ajutoare care a venit v-a creat o anume atingere a orgoliului de salvamontist bustenar?
– Eu v-am mai spus ca interventiile noastre nu tin cont de vreun criteriu; noi avem chiar o anume doza mai mare de nebunie deoarece intervenim si in situatii limita cand este vorba despre viata unui om, oricare ar fi el. De aceasta data, insa, traim o anume senzatie de parere de rau pentru ca, intr-un fel, am fost desconsiderati, ne-a fost pus la indoiala profesionalismul si, se pare, am fost acuzati ca „nu am actionat cu suflet de parinte”! Desi, noi aici, suntem ori parinti, ori copii, care am trait impreuna evenimente grave pe munte si nu ni se poate pune la indoiala loialitatea. Nu demult, un salvamontist de-al nostru – Andi Mihai – a fost surprins de o avalansa in Valea Mieilor si l-am descoperit dupa ce un coleg i-a recunoscut bocancul ramas deasupra zapezii! Iar faptul ca si acum, cand vremea ne permite, cautam, in continuare, trupurile celor doi tineri bucuresteni, poate sa spuna multe despre noi sau macar sa contrazica vorbele nelalocul lor rostite la adresa noastra…
A consemnat
Leon CHIRILA