FEMEILE PRAHOVENE DE AZI, DE IERI SI MAI DE DEMULT

DESPINISTELE (V)

Ca la oricare altă şcoală, şi la „Despina Doamna” unul din rezultatele cele mai importante ale activităţii îl constituia comportamentul, disciplina elevelor. Instituţia îşi propunea ca, împreună cu familiile, printr-o îngrijită educaţie, să facă din eleve nişte femei morale, harnice, miloase, plăcute în societate, bune mame de familie. În acest proces, principala calitate care li se cerea fetelor era „ascultarea”, să fie „ascultătoare”, cu alte cuvinte receptive la reguli şi la sfaturi şi să le urmeze.
Profilul unei eleve din punct de vedere educaţional era determinat de trei aspecte. Mai întâi era asiduitatea, sârguinţa la învăţătură oglindită, desigur, şi în situaţia la învăţătură, dar şi în frecvenţa şi punctualitatea elevei. În al doilea rând, era modestia oglindită, în special, în vestimentaţie şi în întreaga ţinută, ca şi în maniere. În al treilea rând era disciplina, felul în care reacţiona la regulamentele şcolare, la sfaturile sau cerinţele profesorilor, incluzându-se şi moralitatea.
Care erau mijloacele prin care şcoala impunea un asemenea comportament. În primul rând, era nota. Până după primul război mondial, sistemul de notare era foarte complicat: se dădeau trei note, uneori calificative, la „frecvenţa”, la „ţinuta exterioară” şi la „purtare” (disciplină). Aceste trei note erau puse de fiecare profesor la obiectul lui, dirigintele fiind cel care stabilea din ele nota trimestrială, care era, de fapt o medie şi se exprima chiar cu fracţiuni. După primul război mondial, toate aceste trei aspecte au fost unificate într-o singură notă la „purtare”, care se acorda de către diriginte, care consultau pe celelalte profesoare şi mai ales însemnările din jurnalul (condica) clasei.
Cum erau asigurate toate aceste reguli în practica şcolară. În ceea ce priveşte frecvenţa şi punctualitatea era notarea cu stricteţe a absenţelor şi a întârzierilor în cataloage şi motivarea riguroasă de către dirigintă numai pe baza unei adeverinţe medicale sau a declaraţiei scrise a părinţilor (cel puţin teoretic). Conform regulamentului, când o elevă acumula 15 absenţe nemotivate, la cererea dirigintei, şcoala transmitea familiei un avertisment scris. Dacă după aceasta, mai lipsea nemotivat de la 7 ore de curs, eleva era eliminată din şcoală. În termen de trei zile, ea putea fi reînscrisă de părinţi care, cu această ocazie, trebuiau să achite taxa şcolară pe întreg anul şi să plătească „taxa de reînscriere”, un fel de amendă, de 50 de lei, indiferent de situaţia materială a elevei. Dacă o elevă totaliza 120 de absenţe motivate sau nemotivate, nu mai putea promova clasa şi era exmatriculată. Se ajungea foarte rar la aşa ceva, pentru că părinţii, avertizaţi, preferau să o retragă din şcoală, evitând acest lucru şi putând să o reînscrie în anul următor. Dacă îmbolnăvirea unei eleve survenea după încheierea trimestrului I, unde ea avea medii de trecere la toate obiectele, pe baza unui certificat medical oficial, putea fi amânată cu „încheierea situaţiei” în toamnă.
În ceea priveşte ţinuta, erau două cerinţe: să fie îngrijită şi să fie modestă, ambele realizându-se prin uniformă. Nu ştiu care era ţinuta primelor eleve, în orice caz, după 1886, Ministerul a impus uniforma oficială a şcolilor publice de fete. Piesa principală a acesteia era „şorţul,” de fapt o rochiţă fără guler, cu două buzunare şi încheiată cu nasturi în spate. El era făcut dintr-un material de bumbac cu dungi verticale şi se purta obligatoriu cu un guleraş, alb, independent, din pichet festonat, uneori chiar brodat şi cu o fundă. Şorţul se purta peste o rochiţă mai subţire, iarna pe una mai groasă sau chiar peste un jerseu, iar la mijloc era strâns cu un cordon din acelaşi material, care se înnoda în spate, iar partea din faţă era încorporată în şorţ.
În perioada interbelică, pentru a proteja uniforma, se purta peste un şorţuleţ negru. Până în 1938, uniforma mai cuprindea şi alte piese. Pentru acoperirea capului era obligatorie basca bleumarin, care, în perioada interbelică trebuia să aibă în faţă, cusute cu fir iniţialele L.D.D. În anotimpul rece, se admite purtarea unor căciuli croşetate, dar numai de culoare bleumarin. În picioare purtau obligatoriu ghete, de-abia după primul război mondial admiţându-se pantofi fără toc şi, desigur, tot negri, iar ciorapii, de bumbac sau de lână, erau gri sau negri. În anotimpul rece, puteau purta pelerine, pardesie sau haine de postav gros, vătuite, care puteau să aibă şi glugă, dar erau obligatoriu de croială simplă şi de culoare bleumarin. Teoretic, uniforma se purta permanent (în public) de când eleva intra în şcoală şi până la absolvire. Se mai treceau cu vederea unele abateri de la uniformă, mai ales în perioada vacanţei. O parte de nelipsit a uniformei o constituia numărul matricol: pe o bucată de catifea neagră (6×6 cm) erau brodate cu fir iniţialele şcolii („L.D.D.”) şi un număr pe care fiecare elevă îl primea la înscriere şi-l păstra până la absolvire. „Numărul” matricol era cusut pe partea superioară a mânecii stângi, atât la uniforma de interior, cât şi la cea de toamnă-iarnă şi absenţa lui era sancţionată drastic. Este de la sine înţeles că părul trebuia strâns, fie pieptănat scurt, fie în cozi şi că nu se admitea niciun fel de fard (nici măcar ruj de buze).
În 1938, întregul învâţământ a fost străjerit şi, ca atare, în locul uniformei s-a introdus şi aici costumul străjeresc. Şcoala a trebuit să-l accepte, mai ales că avea multe elemente bleumarin şi, pe lângă ţinuta festivă cu fireturi, ecusoane, baticul verde, insigne ale „Străjii ţării”, exista şi o alta „de lucru”, mult simplificată, singurele lucruri care nu putea lipsi fiind basca albă, bluza şi ciorapii (şosetele) de aceeaşi culoare. În septembrie 1940, odată cu abdicarea regelui Carol al II-lea, mişcarea străjească a fost desfiinţată şi şcoala a fost obligată să renunţe la vestimentaţia străjerească. S-a revenit la uniforma tradiţională, cu deosebirea că acum „şorţul” era negru cu un guleraş alb de pichet sau de dantelă.
Paul D. POPESCU