În cursul anului 1943, în plin război, presa internaţională avea să facă cunoscut cititorilor săi numele unui târguşor din judeţul nostru – MIZILUL – ca loc de pornire al unui atentat pus la cale împotriva lui Hitler. Să încercăm să parcurgem împreună firele destul de încâlcite ce au stat la originea acestui complot, dar mai ales contextul istoric care l-a generat.
Succesele obţinute la sfârşitul anului 1942 şi începutul anului 1943, pe frontul sovieto-german, şi în special la Stalingrad, când o mare grupare germană totalizând circa 300.000 de oameni a fost încercuită, a determinat o cotitură radicală în mersul războiului, prin trecerea iniţiativei strategice de partea armatei ruse, permiţând organizarea unor mari operaţii ofensive. Înfrângerile suferite de trupele germane pe fronturile din Europa şi Africa, precum şi slăbirea considerabilă a poziţiilor japoneze în Pacific, au făcut să scadă simţitor influenţa axei nu numai în ţările europene, ci şi în cele asiatice. Ba, mai mult, măsurile adoptate în urma conferinţei de la Casablanca au provocat în rândurile unor cercuri conducătoare ale armatei germane derută şi neîncredere în victoria mult trâmbiţată de Hitler, unii ofiţeri superiori gândindu-se, chiar, la o modalitate de înlăturare a dictatorului. Curiozitatea constă în faptul că – de această dată – firele complotului pornesc de la… MIZIL.
Întregul scenariu al acestei acţiuni a fost relatat de Erwin von Lahousen, adjunctul amiralului Canaris, care a participat direct la acest complot, şi pe care îl va reconstitui, în toamna anului 1946, atunci când a apărut ca inculpat în faţa Tribunalului militar internaţional de la Nürnberg; oferindu-ne astfel o nouă posibilitate de a aminti acum despre existenţa acţiunii MIZILFLASCHE – (Sticla de Mizil).
Dar să vedem despre ce este vorba…
La Mizil era cantonată o puternică escadră de avioane germane care, potrivit planurilor, urma să fie transferată la Smolensk în vederea susţinerii unei ofensive. Pentru dislocarea acestei forţe aeriene au fost însărcinaţi Erwin von Lahousen şi alţi câţiva ofiţeri superiori din armata lui von Kluge, cu toţii partizani ai unei păci imediate. Aici, ei au pus la cale confecţionarea unei bombe artizanale care urma să fie plasată în avionul ce-l transporta pe Hitler. Căpetenia nazistă se deplasa adesea pe calea aerului de la cartierul general spre Smolensk şi se înapoia cu acelaşi avion. Aşa că, într-un atelier mobil al bazei aeriene germane din Mizil au pregătit bomba. Într-o sticlă de şampanie Mott au turnat un acid puternic şi în interiorul buteliei au introdus o sârmă legată de un material detonabil. În momentul când acidul se ridica spre gâtul sticlei, sârma se coroda şi debloca percutorul, declanşând astfel explozia. Totul dura circa 30 de minute. Experienţele efectuate la Mizil au dat rezultate. Sticla cu acid a fost transportată la Smolensk, unde la vremea potrivită urma să i se aplice detonatorul. Momentul prielnic s-a ivit. La 13 martie 1943, Hitler a vizitat cartierul general al corpului de armate condus de von Kluge. După această vizită s-a urcat în avionul personal. Cu puţin timp înainte, un locotenent i-a înmânat aghiotantului Kaiser o sticlă de şampanie, rugându-l s-o predea unui văr de-al său, detaşat la cartierul general, ca dar cu prilejul zilei de naştere a acestuia. „Darul” a fost primit şi urcat în aeronavă. Două ore mai târziu, Hitler sosea la destinaţie nevătamat…
Cum a fost posibil, de ce nu explodase bomba?
Aghiotantul, în dorinţa ca sticla să ajungă intactă la destinaţie, a căutat în avion un loc cât mai ferit de şocuri spre a nu se sparge şi a agăţat-o cu gâtul în jos într-un rastel de arme. Din această cauză acidul, care a urcat spre baza sticlei, n-a mai atacat sârma şi mecanismul n-a mai funcţionat.
Ajuns la destinaţie, aghiotantul s-a îngrijit să ducă sticla de şampanie rudei locotenentului. Dar a aflat, cu surprindere, că nu exista niciun ofiţer cu numele ce i se indicase. Atunci, s-a gândit să bea şampania împreună cu camarazii săi. Când a scos dopul sticlei un miros de acid a umplut întreaga încăpere. Imediat şi-a dat seama că era vorba de un exploziv. Hitler, aflând despre tentativa de asasinat, a cerut, furios, să fie descoperiţi vinovaţii. Şeful
Gestapoului, Kaltenbruner, a identificat unele urme. Dar dosarul „MIZILFLASCHE” a ajuns în mâinile lui Himler care a făcut tot posibilul să muşamalizeze situaţia.
În felul acesta, a ajuns Mizilul – la vremea aceea un mic târguşor de lângă
Ploieşti – să fie citat în presa internaţională de două ori, la un scurt interval de timp.
Eugen Stănescu,
Director adjunct al Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova
