Andreea-Lorena Țuican
An de an, târgul de carte Gaudeamus reunește suflete. În fiecare sezon, pavilionul central Romexpo vibrează de emoție. Zeci de oameni cu gulerele călcate, modești pe alocuri, vin să își înnobileze sufletul cu idei dintre cele mai diverse, vin să caute emoții în oameni, în rânduri și-n cuvinte. Cu pași mici sau mari, ghidați de interes, pășesc toți printre strandurile mai înghesuite sau extinse, după buget, ale editurilor. La standul editurii ePublishers, un stand mic, dar cu oameni mari la propriu și figurat, poposeşte Mihai Vișoiu, care se simte cumva dator să le ofere oamenilor vibrații în fiecare sezon. Paradoxal sau atipic timpului în care trăim, oamenii simt să îi întoarcă favorul. Fie că e vorba despre critică, fie că este vorba despre laude, acesta le primește cu inima deschisă, ba mai mult, își ia puterea și energia din fiecare și continuă să scrie. Deși în numeroase scrieri se folosește de moarte ca un laitmotiv, în cărţile sale nu se regăsește o moarte a spiritualității scriitoricești. Până nu demult, credeam că am găsit sintagma care definește cu exactitate opera lui Mihai Vișoiu. Însă, cred că domnul Aureliu Goci, un generos critic literar, a destabilizat-o afirmând că “cea mai bună carte a lui Nea Mişu este următoarea”. Cumva, ideile noastre calcă pe aceeași potecă – cred cu ardoare că există cărți care își caută cititorii, și cărți căutate de cititori. Ei bine, cărțile lui Mihai Vișoiu sunt cărți căutate de cititori. La concluzia asta am ajuns cu rapiditate când o doamnă cu un simț oratoric excelent a citit un fragment din cartea “Era iudelor”, o carte în plin proces de fabricație, unde a fost prezentat un Mal Roșu și-o mahala a sufletelor apuse. O eră a detaliilor, a personajelor-oameni, a emoțiilor și a copilăriei lui Nea Mişu. În timp ce cuvintele păreau să fie suficient de pătrunzătoare, mă întrebăm cam câtă rațiune poate exista într-un suflet de adolescent, cât simț al observației? Mi-au răspuns ceilalți invitați, de la foști miniștri, până la boxeri, de la editori, graficieni până la profesori, de la prieteni până la ziariști: Florea Dumitrescu –
fost ministru; Ioan Teodor – ex-președintele și directorul general al ziarului “Adevarul”, Corneliu Cârlan, redactor-șef la Adevărul, departamentul Economic, Alexandru Gavrilescu, autor de romane istorice, Marius Râpeanu – poet și directorul revistei “Continuu”, singura de acest gen de pe Valea Siriului-județul Buzău, traducătoare de engleză-franceză-germană Abanu, care a avut numeroase lansări în cadrul Gaudeamus 2016, Nicu Ursu – fost vicepreședinte al Federației Române de Box și Marian Leondrariu – cel care în 1995, la Campionatele mondiale de la Berlin, l-a „tăvălit”, obligându-l să asculte numărătoarea de două ori (K.D), pe regele încoronat al boxului profesionist Floyd Mayweather, dar și alți prieteni ai lui Nea Mişu, iubitori de literatură, de box, dar mai ales de Nea Mişu, omul care în urmă cu douăzeci de ani luă premiul Televiziunii Române pentru un titlu inspirat din activitatea sportivă: “CINE FURĂ DIN PÂINEA BOXEURULUI ȘI A PUȘCĂRIAȘULUI SĂ NU MOARĂ PÂNĂ NU FACE BOX ȘI PUȘCARIE “.
Sunt oameni care au ceva de spus despre omul care a creat o perspectivă nouă a boxului și implicit un ring al existenței. Un ring unde se bat doar strategiile, nu și oamenii. Unde pumnii și palmele se opresc în fața schimbărilor sociale ale timpurilor. Și care încearcă să schimbe realitatea oferindu-le credit oamenilor. Vedeți voi? Există o peliculă foartă fină ce învelește existența și face diferența. Modul de percepție. Și-atunci, mai cred că, printr-un simț extraordinar și instinctual, Nea Mişu s-a luptat cu societatea. Și cu jumătate de Mahala războinică. Mircea Dinescu, și sper că nu e cazul să vă spun câte ceva despre el, vorbește despre Mihai Vișoiu ca despre o virgulă ce dă sens unei etape importante în literatură. Mihai Vișoiu vorbea despre lumea autentică a țăranului când oamenii trăiau în ea și alții o degustau. El a simțit o esența în ei. Că e ceva pur în simțiri și trăiri. O viziune poliedrică distanțându-se de tot ceea ce știam noi despre țărani de la Liviu Rebreanu până la Ţiganiada lui Budeanu, unde cred că e izvorâtă o altă formă a țăranului în sens figurat, ce-i drept cu ritm și tradiții. Iubesc autenticitatea sutelor de personaje: de la bătrâna de la mijlocul străzii până la boxerul Mihai Leu și medalii, de la jurnaliști până la cei cu care împărțea pâinea.
