Luiza Rădulescu Pintilie
Ne-a mai trecut un an din viață, schimbând pentru fiecare dintre noi cifrele matematicii din buletin, fie ea la vârsta primăverii, în toamna vieții sau ajunsă în plină iarnă. Calendaristic, 2016 s-a întipărit definitiv în memoria timpului, fără de întoarcere, sufletește e fără de graniță, lăsându-ne, drept amintire, dureri și bucurii, incertitudini și speranțe, întrebări și răspunsuri, dezamăgiri și împliniri, vindecări și răni, uimiri și căutări, unele cât pentru o viață și încă o zi! Fiindcă pe răbojul sufletesc și pe cel al minții, crestăturile sunt, adesea, prea adânci ca să se șteargă la cumpăna anilor, sub gongul ceasului ajuns la ora zero, gata să întoarcă pe mai departe, neîntrerupt, curgerea vremii și a vremurilor.
Suntem, din nou, la un fel de răspântie a vieții, colindători pe propriul drum și dacă n-ar fi atât de tumultos tot ceea ce se petrece înlăuntrul și în jurul nostru poate că am auzi răsunând, măcar din când în când, cuvintele unui străvechi colind, un fel de testament al destinului de om supus în fiecare clipă unei alegeri: „Frunză verde măr domnesc,/ Mă gândesc și mă gândesc,/ Încotro să o pornesc”. Și ne-am înțelege, poate, mai bine rostul de oameni trecători prin timp – la fel cum au fost cei dinaintea noastră și cum vor fi și cei care vor veni după noi, ne-am chibzui ceva mai atent pasul următor, ne-am îmbărbăta și ne-am găsi întâi și întâi în noi forța de a merge mai departe în noul an. Învățând din greșelile anului care tocmai a trecut, sporindu-i frumusețea și lucrurile bune, iertând și iubind, uitând doar ceea ce se cuvine uitat și dăltuind încă și mai adânc aducerile aminte, ca să ne rămână toate la un loc și fiecare în parte propria busolă de aflare a cărării atunci când o rătăcim sau o alegem pe cea nepotrivită, împovărați de propriile limite și nepriceperi ,duși de val sau biciuiți de furtuni care ne fac și mai nesiguri.
E, deja, 4 ianuarie 2017. Analiști de toate felurile, până și cei care pretind că se pricep să vadă în stele, susțin că am intrat într-un an nou ceva mai liniștit decât cel care până în ultima secundă a trecerii sale a fost însângerat, de la un capăt al lumii la celălalt, de violență, de fanatism, de terorism. Nu ne rămâne decât să sperăm!
Iar dintre toate rugăciunile înscrise în sfintele cărți de credință, cunoscute ori necunoscute, într-un timp în care cu cât se vorbește mai mult despre toleranță,înțelegere, iubire de aproape și pace cu atât sunt mai ucigătoare intoleranța, ura și războaiele, îmi pare că la început de an ne-am putea regăsi, indiferent în ce sau în cine credem, într-o dorință-rugăciune plină de simboluri, aflată în paginile unei intersante cărți (Viața lui Pi, Yann Martel) despre supraviețuirea în condiții extreme, despre aflarea unei credințe, despre forța care există, de fapt, în fiecare dintre noi: ”…te rog, ia această lume ponosită și rănită, învelește-o într-o hârtie de cadouri și după aceea dăruiește-ne-o înapoi, ca să o deschidem cu aceeași uimire și încântare pe care le vedem la copii când desfac cadourile de la tine. Fă din nou un dar minunat din această lume, așa cum este ea de fapt“. Și, poate, astfel, la trecerea în 2018, vor fi mai puține dureroasele crestături scrijelite pe răbojul sufletelor noastre și mult mai multe cele ce vor strânge, în finețea și în frumusețea lor, luminosul filigran al vieții ce ne-a fost dăruite. La mulți și fericiți ani !
