Florin Tănăsescu
Precum McCloud – șeriful de la New-York – am dat și eu curs îndemnului de a coborî în stradă, pentru a nu mai striga doar alții pentru mine, ci să strig și eu la bordură: exist. Fiindcă se dăduse dezlegare la participarea mitingistă și a unor animale, m-am urcat pe un cal disponibilizat de Gabi Firea de la Circul Globus, nepervertit cu tainul lui Soros.
Din când în când, deși mă dor genunchii și am un început de sciatică, mă ridicam în scări, să fiu prins în vreo imagine la televizor, deși chestia asta se poate întoarce oricând împotriva ta. Un prieten, care s-a lăsat și de băut și de tras pe nas, mi-a trimis un SMS, zicându-mi că a văzut printre protestatari Călărețul fără Cap, deci nu avea cum să-și dea seama dacă sunt eu decât la o eventuală reconstituire a SRI. De altfel, cică a făcut și o captură cu imaginea, pe care a livrat-o de îndată băieților, s-o analizeze. Să mai crezi în prieteni !
În fuga calului, am zărit o fătucă nici prea-prea, nici foarte- foarte, care avea niște căști în urechi. Sfios, am coborât din șa și am întrebat-o ce ascultă. M-am convins că era o fițoasă corporatistă retro, fiindcă mi-a răspuns pe un ton arogant: “«Sting», ce, n-ai auzit de el ? «În spatele vacii mele»”. Acum, oi fi eu fermier subvenționat prin Măsura “Două paie la trei măgari”, dar am auzit și eu de Sting (“În spatele cămilei mele”). Dar, asta-i altă gâscă-n altă traistă.
Cu vreo treijdemetri înaintea unei treceri pentru pietoni, am încetinit, trecând de la galop la trap, cum, de altfel, se va întâmpla și cu economia românească în semestrul unu al anului curent. Brusc, au început să mă latre niște câini, dar calul meu le-a răspuns: ”Băi, potăilor, nu mor caii când vor câinii”. Nu m-am minunat că vorbește calul – în țara asta fiecare are ceva de spus – , m-am mirat că are vocea lui Dragnea.
M-am înșelat, totuși, fiindcă pe Liviu l-am văzut hăt – mult mai departe de sediul Guvernului – deghizat în jandarm. Ce bine îi stătea în uniformă! Era cu o pancartă pe care scria “Învingătorul grațiază totul”. Am schimbat vreo două vorbe. Calul fornăia, Liviu făcea spume. Grindeanu – pe care l-am observat mai târziu – spunea versuri la Lună: ”Șefu, dacă te-aș prinde într-o zi mai puțin ocupat/ Ți-aș săruta talpa piciorului”. Din discuțiile cu cei doi, am înțeles că ei nu vor să contrarevoluționeze în stil pesedist, că iese război civil, mai ales că-i gata să tureze motoarele și gașca de rockeri motocicliști ai lui Tăriceanu, care au pe brațe tatuat “I love you, ALDE”. M-am despărțit de acest tandem efemer cu ideea din ce în ce mai clară că singurul mod de a detensiona starea din țară nu e reprezentat nici de modelul suedez, nici de ăla german și nici de primăvara arabă, ci de modelul peruan: “Sendero Luminoso”. Foștii stalinişti știu despre ce e vorba…
La un moment dat, am întrebat nostalgic, mergând alături de cal: “Ou sont les protestes d’antan?“, când ieșeai din mulțime cu două coaste rupte, trei dinți lipsă și capul spart ?” M-a auzit un domn, Adrian Porumboiu, care mi-a zis: “Nu au venit suporterii lui Dinamo și Steaua, dar nu-i timpul trecut”.
Am întors în loc, pe linia continuă, și am dat bice calului, spre spatele frontului. La coada demonstranților era Fefeleaga, care-l mâna pe Bator: “Ghii, mă Batore, ghii mă sărace!”
Într-adevăr, în ţara asta, cineva își bate joc de oameni!
