Societatea Culturală
„Ploieşti-Mileniul III”
Când scriem aceste rânduri, noi nu ştim dacă la nivelul factorilor de decizie, locali sau judeţeni, s-a întreprins ceva, coordonat, pentru a sărbători acest unic eveniment din viaţa naţiunii noastre, căreia i-a trasat destinul în noua sa istorie. Ştim însă că, încă de la sfârşitul anului trecut, la nivelul Guvernului s-a luat decizia înfiinţării Departamentului Centenar, care vizează implementarea unui ansamblu de măsuri menit să marcheze acest episod major, chiar sacru, al neamului nostru. Probabil că pregătirile pentru elaborarea unui amplu Calendar aniversar sunt în curs. În fond, este vorba despre un dublu centenar, al Războiului şi, deopotrivă, al Marii Uniri, care s-au desăvârşit sub impulsul aceluiaşi ideal.
Aniversările, nu-i aşa, mai ales de anvergura acesteia, nu sunt sau nu pot fi doar prilejul de a rememora pagini importante ale trecutului. Ele, credem, reprezintă o asumare lucidă a istoriei, în termeni de maximă responsabilitate, în care intră şi mândria, dar şi realismul. Esenţa lor stă în forţa şi credibilitatea mesajului care se încearcă a fi transmis, ca şi în puterea de reverberare sau de influenţare a opiniei, în ţară şi în afara ei. Într-o perioadă atât de agitată, cum este cea pe care o traversăm, există riscul de a formaliza ori de a bifa, cum se spune, acest moment, sau de a supralicita anumite aspecte. Centenarul este, sau trebuie să fie, nu un simplu gest de reverenţă-omagială faţă de trecut şi faţă de sacrificiile înaintaşilor, ci şi un prilej de reflecţie asupra evoluţiilor înregistrate de ţara noastră în cei 100 de ani, cu toate sinuozităţile şi seismele intervenite, trebuind de bună seamă, în context, să medităm lucid şi fără patimă la ce putem face pentru un viitor mai bun. Noi suntem trecători, dar ţara rămâne. Şi acesta nu este un slogan. E, mai degrabă, un adevăr ce trebuie a fi înţeles dincolo de resentimente, orgolii şi partizanate, ca pe o veritabilă axiomă. Acum, mai mult decât oricând, este cazul să lăsăm vrajba la o parte şi să arătăm că suntem o Naţiune, care nu-şi uită trecutul şi îşi asumă viitorul. Şi, mai ales, că-şi preţuieşte valorile.
Ploieştii şi Prahova au multe de povestit în legătură cu această bornă de timp, căreia oamenii săi i-au fost protagonişti. Sunt zeci şi sute de mii de eroi, din toate categoriile sociale, care s-au jertfit pentru ţară, udând cu sângele lor întreg spaţiul românesc şi chiar dincolo de el. Atunci a fost cea mai mare mobilizare, umană şi materială, şi cea mai deplină manifestare a solidarităţii întru acelaşi crez, suplinindu-se, pe cât s-a putut, puţinătatea înzestrării şi lipsa de orizont. Nu ştim dacă aceste două componente ale patriotismului adevărat s-au manifestat vreodată cu aceeaşi ardoare, intensitate şi amploare? A fost un exemplu pilduitor şi semnificativ care ar trebui revigorat şi urmat, măcar după 100 de ani…
Întrebarea este ce se poate face, la modul concret, pentru ca acest memorabil segment de timp să dea expresia cuvenită nu numai unei stări de fapt sau unei emoţii conjuncturale, ci să fie capabil a genera temeiurile unui proiect amplu, care să confere dimensiunea a ceea ce a putut să însemne acest neam atunci şi ce ar putea să spună el celor de azi şi viitorimii. Avem destule repere, care pot sta la baza unui asemenea concept de amplitudine, care să instaureze temeinicia şi perenitatea unui sentiment şi a unei viziuni durabile. Un set de valori invulnerabile care pot deveni repere de urmat. Mai este din fericire timp pentru a ridica noi monumente sau a le reabilita pe cele ce sunt, pentru reinstaurarea grijii faţă de cimitirele în care-şi dorm eroii noştri somnul de veci, ca şi, în egală măsură, pentru a readuce în atenţie, prin cărţi, filme sau expoziţii documentare, personalităţile care au întreţinut flacăra dăruirii şi a sacrificiului pentru ţară. E adevărat că nu mai sunt azi aceleaşi circumstanţe, dar obiectivele şi sensul atitudinal se pot circumscrie aceloraşi deziderate. Nu doar prin efectul expresivităţilor de ordin cultural-artistic, ci şi prin imprimarea unui ritm de dezvoltare economică şi implicit de creştere a bunăstării populaţiei. O comunitate diformă şi bulversată nu poate trece de pragul nevoilor cotidiene, care n-au cum să influenţeze perspectiva.
E timpul, deci, să trecem de la festivismul ocazional, de paradă, cu vorbele sale goale, şi să începem a lucra la renovarea demnităţii româneşti şi la cultivarea sinceră a iubirii de neam şi de ţară, cu formele ei de impact, mai cu seamă la nivel educaţional. Instituţiile abilitate ale statului trebuie să intre în rezonanţă cu aceste deziderate. Ca de altfel şi sectorul privat cu capacităţi contributive, care se cere a fi prezent, pentru a se sincroniza cu nevoile comunităţii şi pentru a influenţa evoluţiile. Espectativa defetistă şi hazul de necaz sunt contraproductive. Ar fi necesar ca în această amplă resurecţie să fie implicaţi toţi factorii cu potenţial real, capabili să ţină pasul cu tipul acesta de angajare. Fiecare în felul său poate să participe la instalarea unui climat de muncă, responsabilitate şi ataşament. Este nevoie, în acest sens, de un program-cadru, elaborat împreună de către principalii deţinători ai deciziei politice şi administrative, care să asume obiective concrete, de ordin material şi spiritual, ce pot să ramforseze spiritul participativ al populaţiei şi încrederea în „lucrul bine făcut”.
Iniţiatoarea şi coordonatoarea proiectului Marea Carte a Ploieştilor, Societatea „Ploieşti-Mileniul III”, cu potenţialul ei cultural-ştiinţific confirmat şi cu experienţa acumulată în cei peste 15 ani de existenţă, poate fi parte a acestui amplu demers, care se construieşte, în care s-ar cuveni să se implice toţi cei care consideră că au ceva de spus şi de făcut, în susţinerea acesteia. De bună credinţă, noi am tras doar un semnal. Sperăm ca el să capete, în timp util, un ecou favorabil.
