Cristina Dobre

Schitul cu hramul Sfântului Pantelimon din comuna Cocorăştii Colţ, satul Colţul de Jos, aflată la numai 20 de km de Ploieşti, cu o istorie zbuciumată, ce se pierde în negura vremurilor de aproape 700 de ani, ar putea fi reînfiinţat, la iniţiativa unui grup de credincioşi care ţin la istoria locului, la cultul ortodox şi la strămoşii care se odihnesc acolo fără lumânare la căpătâi…
Istoria lăcaşului de cult, ctitorit de pe vremea lui Vlad Ţepeş şi metoc al Mănăstirii Turnu de la Târgşor, a fost una zbuciumată, iar azi mai stau mărturie a existenţei lui o troiţă ridicată pe locul fostului altar, zidurile fundaţiei care se încăpăţânează să dăinuie încă şi piciorul Sfintei Mese din altar care s-a păstrat intact până azi.
,,Piciorul Sfintei Mese din Altar, chiar dacă nu este datat, nu este clasificat în registrele noastre bisericeşti, este din piatră autentică şi are sculptată sfânta cruce care ne face să presupunem că este o urmă a bisericii care a fost aici. Iar, vara, pe urmele fundaţiei fostei mănăstiri nu creşte iarbă. Se ştie, de asemenea, că locul unde a fost ridicată troiţa este exact cel al fostului altar al schitului. În plus, când s-au făcut săpături pentru apă, acum câţiva ani, s-au gasit urme de oseminte, ba chiar s-ar fi dezgropat si un cavaler care ar fi întreg. Sunt clar urmele unui lăcaş de cult pentru că mereu în jurul lor existau morminte’’, ne-a explicat preotul paroh Mihai David, de la parohia Cocorăştii Colţ.
,,Pe la 1920, un soldat din Primul Război Mondial a vrut să nu se piardă memoria acestei mănăstiri şi a construit o troiţă. În vremea părintelui profesor Gh. Ispas, de la Facultatea de Teologie, s-a refăcut troiţa şi s-a repictat. Ultima restaurare a fost făcută în vremea pr. Gugui Ioan şi de atunci s-a iniţiat şi praznicul Sf. Pantelimon, adică în fiecare an, pe 27 iulie, facem Sf. Liturghie, urmată de o agapă frăţească în cinstea sfântului care este ocrotitorul satului’’, ne-a mai precizat părintele paroh. Potrivit acestuia, reconstrucţia schitului, dincolo de păstrarea istoriei, a valorilor culturale, identitare şi religioase, va veni şi în sprijinul locuitorilor (aproximativ 150 de familii), deoarece în prezent există o singură biserică în comună, iar cei neputincioşi din satul Colţul de Jos, care nu reuşesc să ajungă la slujbă, vin şi se roagă la troiţă.

File de istorie nescrisă, cu cavaleri cruciaţi

,,De aici, de origine este mama. Străbunicul meu, Stanciu Răduţă, veteran din Primul Război Mondial, pe la anul 1920 a ridicat o chilioară de pământ şi o troiţă, prima pentru a păstra vie memoria fostei mănăstiri, dar şi pentru a proteja piciorul Sfintei Mese din altar. La rândul meu, fiind pasionat de istorie şi arheologie şi făcând nişte cercetări personale, am descoperit o hartă austriacă de pe la 1869, unde se vede clar că la acea dată aici există o biserică. Deşi, nu există documente scrise despre cine a înfiinţat-o, se pot face nişte conexiuni din care reiese că schitul a fost un metoc al Mănăstirii Turnu. Totodată, crucea care se vede pe piciorul Sfintei Mese are două braţe, fiind identică aceleia a cavalerilor de Lorena, în cazul de faţă fiind un însemn al cavalerilor cruciaţi valahi sau munteni care s-au luptat la Constantinopole împotriva musulmanilor. Temelia crucii este asemănătoare cu cea a călugărilor care au primit marea schimă. În ceea ce priveşte crucea cu două braţe, o mai întâlnim doar în câteva locuri, şi anume pe blazonul lui Ştefan cel Mare, iar în lume există trei relicvarii cu crucea cu două braţe: la muzeul Luvru, la mănăstirea Xiropotamu din Athos şi la Ierusalim, unde se păstrează lemn din Sfânta Cruce. De asemenea, trebuie menţionat că un artefact din piatră, asemănător piciorului Sfinte Mese, există la muzeul din Cluj şi este catalogat drept <<Jăratnic>>’’, ne-a declarat Marius Robert Simion din Ploieşti, strâns legat de locurile copilăriei de aici. Interlocutorul nostru ne-a mai povestit şi despre descoperirile făcute pe terenurile din jurul troiţei: ,,Prin anii ’50, când s-au făcut săpături la o casă de lângă troiţă, a fost descoperit un om îngropat cu tot cu cal şi din istorie ştim că doar cavalerii cu rang înalt se îngropau împreună cu calul, încă din vremuri preistorice. Iar, în urmă cu vreo 15 ani, făcându-se nişte săpături la vie, pe pământurile aflate lângă troiţă, s-a descoperit la numai jumatate de metru o lespede foarte mare şi când a fost dată la o parte, surpriză: un alt cavaler, dar în armură, cu zale şi cu spadă! Atunci a fost chemat preotul să facă o slujbă şi mormântul a fost astupat, fiind vorba despre un teren arabil lucrurile au rămas sub tăcere. Şi tot aici, în jurul fostei biserici, în urma unor lucrări de introducere a ţevilor pentru apă, acum 7- 8 ani, s-a dat peste trupuri de călugări decapitate de turci – mucenici ai neamului – pentru că au refuzat să spună unde au ascuns odoarele mănăstirii. De la bunica mea ştiu că foştii călugări aveau şi chilii săpate în malul din spatele schitului, unde ascundeau odoarele mănăstirii şi surpau apoi intrarea, iar ei păzeau secretul cu preţul vieţii.’’

Pe urmele lui Vlad Ţepeş, prin satul Colţul de Jos

La rândul său, tanti Sande, cum o ştie tot satul (Alexandra Şerban, de 74 de ani), din Colţul de Jos, ne-a spus că, din bătrâni, ştie că aici, la troiţă, ,,a fost o mănăstire de călugări, ridicată de Vlad Ţepeş, iar drumul către ea era pe sub pădure, venind de la Snagov şi mergând prin Târgşor, spre Târgovişte’’. De altfel, unii dintre săteni cred că de fapt trupul cavalerului descoperit acum 15 ani, în armură, ar aparţine domnitorului Vlad Ţepeş, aspect asupra căruia nu se pot pronunţa decât experţii.
Cert este că, de la bătrânii satului am mai aflat că schitul exista încă pe la 1900, deoarece preotul Popa Matei, care slujea la Târgşor, mai venea o dată pe lună să facă slujbă şi aici. Ulterior, o dată cu izbucnirea războaielor a fost distrus fizic, însă a continuat să existe în memoria localnicilor, iar acum s-ar putea să renască din propria cenuşă…
În prezent, un grup de credincioşi fac demersuri pentru a cumpăra tot terenul care a aparţinut schitului, înainte de secularizarea averilor mănăstireşti din 1864, şi a-l reda Bisericii, „mama” neamului românesc.