Cu Evtuşenko, la el acasă

Lucian Avramescu
Cum să moară Evgheni Evtușenko, știre pe care o tot citesc? Era atâta viață în omul ăsta și atâta clocot în scrisul său, poezie, dramă, roman, încât părea să-i fie interzis dreptul la moarte. L-am cunoscut – nu mai țin minte în ce an, fiindcă, asemenea lui, încurc adesea datele – la Uniunea Scriitorilor din Moscova. I-am spus despre intenția mea de a realiza o carte de interviuri cu mari poeți ai lumii– ”Cum înfruntă poezia sfârșitul de mileniu”. Aveam deja peste 50 de interviuri. O parte le-am publicat în SLAST, o alta e încă prin manuscrisele mele ilizibile, fiindcă niciodată n-am fost în stare să înregistrez și să copiez de pe reportofon. M-a invitat a doua zi la orele 10.00, la casa în care locuia la Peredelkino, o pădure la 20 de kilometri de Moscova, plină de mesteceni și case ale creatorilor ruși. Pe aproape se afla și cimitirul unde era înmormântat, între alții, Boris Pasternak. În restaurantul Uniunii Scriitorilor mi l-a arătat pe Voznesensky, alt mare poet, cu care am schimbat câteva cuvinte. Evtușenko părea nu doar că se știe cu toți, ci că știe tot. Vorbea despre Nichita Stănescu, așa cum ar fi vorbit de un vecin de pe ulița lui literară.
M-a primit într-o cămașă cu pătrățele, la o masă de brad lungă. Am tot vorbit și am tot scris, sprijinit acolo unde poetul vorbea rusește, de o tânără din Chișinău, studentă, care m-a însoțit în cele trei zile moscovite. O doamnă discretă ieșea din când în când, dintr-o laterală a odăii, să ne mai pună ceva în cești sau pe masă. Plecam în acea zi la București și puțin a lipsit să pierd avionul, fiindcă am tot sporovăit ore în șir.
Ne-am reîntâlnit la București, în 2007 (anul mi l-a amintit Constantin Grigorie, ambasadorul nostru la Zagreb, care m-a sunat de dimineață la Sângeru să-mi spună că a murit Evtușenko). A lansat o carte pe care i-a tradus-o, ca de obicei, scriitorul Ștefan Dimitriu și i-a publicat-o editura lui Costin Diaconescu. A fost vâlvă mare în București, inclusiv o sindrofie cu medaliere la Cotroceni, unde și-a chemat și câțiva amici. Nu vreau să merg singur! Așa că am înghițit și eu, invitat de marele poet, o vizită la Palatul prin care n-am vrut să trec în timpul mandatelor lui Băsescu. Evtușenko a recitat poeme, în stilul lui rusesc. Dacă ar fi fost o masă acolo, se suia, ca Esenin, pe masă, să-și cânte poemele.
Știi ce, mi-a zis la Peredelkino? Să nu intri în politică! Să nu faci prostia asta! Eu am intrat – fusese deputat de Siberia – și toți se simt îndreptățiți să mă facă zob. Nu mai sunt poetul Evtușenko, ci deputatul Evtușenko! Știi ce-i asta? Ceva îngrozitor. Și ce ai făcut, l-am întrebat eu, ca deputat? Am reușit să duc un tren cu săpun în Siberia. Asta promisesem în campanie. Satele și cătunele – într-unul dintre ele se născuse – trăiau, între atâtea crize, o criză de săpun. Da, deputatul-poet promisese săpun și, tot pisându-i pe ăia din Moscova să-i dea săpun pentru gubernia lui siberiană, a reușit.
La București a venit cu ultima lui nevastă, cu care avea doi băieți, adolescenți, și ei de față la preumblările prin metropola dâmbovițeană. Ea-i cenzura cu discreție paharul – poetul n-a făcut excese ca alți mari condeieri ruși, dar prudența era bună – și tot privirea ei, pe care o căuta adesea, încuraja o volută oratorică sau o amenda printr-o clipire, limbaj secret dintre doi oameni care știu totul unul despre celălalt.
De ce a plecat în SUA și a rămas acolo atâția ani? Greu de priceput. Se întoarce acasă, la Peredelkino, în sicriu. Rusia lui Putin a transmis condoleanțe. Doi dintre prietenii lui din România, Nichita și Păunescu, nu mai sunt. Îl știa bine pe Dinescu, poet care s-a făcut, ca Rimbaud, negustor.
Am fost întrebat dacă merg la înmormântarea lui Evtușenko? Nu merg la înmormântări de multă vreme. O parte din spiritul rus e acolo, alături de mesteceni, sub cruci și iarbă. Am fost de două ori în viața mea la Moscova. Prima oară l-am cunoscut pe Evtușenko. A doua oară, timp de două minute, ziariștii care-l însoțeau pe premierul Năstase, au fost îngăduiți în Biroul Oval de la Kremlin. Am întâlnit, de la câțiva metri, privirea lui Putin, o secundă. N-o uit. Nu avea nimic din seninul cald al privirii lui Evtușenko. Poate că de aceea poetul s-a tras deoparte din viața Dumei și a rămas, până la moarte, cu cărțile lui la care a meșterit până și-a dat ultima suflare.