Nicoleta Dumitrescu
Dacă ministra Muncii, Olguţa Vasilescu, se tot laudă că repară inechităţile salariale din ultimii 25 de ani, în contextul în care nu mai pridideşte cu anunţurile legate de majorările salariale, aceasta ar trebui să-şi pună pe agendă şi o altă problemă la fel de spinoasă.
Este vorba despre lenea remunerată, respectiv de acordarea de ajutoare sociale acelora care, din varii motive, nu-şi găsesc de lucru. Nu ştiu dacă, prinsă cu calculele pe tema plusurilor la lefuri, Olguţa Vasilescu a văzut la televizor recenta îmbulzeală de la Bursele Locurilor de Muncă organizate la Iaşi şi Vaslui. Speriaţi de primari că le vor tăia ajutoarele sociale, sute de oameni s-au călcat în picioare ca să ajungă în faţa angajatorilor. Au dat din coate, au înjurat de mama focului, nu c-ar fi fost dornici să-şi găsească serviciu, ci pentru a nu pierde banii de la stat, fiind condiţionaţi de prezenţa la astfel de evenimente. Sculate cu noapte în cap, zgribulite de frig, unele persoane nici măcar nu ştiau pentru ce veniseră, ca şi când ar fi făcut parte din categoria acelora care, fiind chemate la un miting, nu ştiau împotriva cui să strige “Huo!, Jos cu voi!, “Demisia!” În schimb, alţii, când cu greu au ajuns în faţa angajatorilor, au mărturisit că n-au venit să se angajeze, în timp ce răspunsurile altora par a fi desprinse de pe altă lume, din păcate una reală, a României în care trăim. “V-aţi încadra într-una dintre ofertele de muncă? A întrebat un angajator una dintre femeile pe care le-a avut în faţa sa. Nu, răspunde ea, pentru că am şapte copii acasă!”. “Vrei să muncești, nu ?, întreabă un alt angajator pe un bărbat tânăr. E cel mai important, dacă vrei să muncești. “Nu!”, răspunde sec tânărul. Nu vrei să muncești?, repetă contrariat întrebarea angajatorul. Nu, că nu știu, nu mă descurc!, vine, la fel de senin, răspunsul celui intervievat. Nu te descurci să mergi nici cu roaba? Nu! vine acelaşi răspuns, ca la indigo. Nu? Nici la săpat? Nici la săpat nu te bagi? La manevrat cu roaba nu poţi? Mergi 20-30 de metri cu roaba…, insistă angajatorul, aproape fără voce. Nu pot, răspunde senin bărbatul. Nu poți? De ce nu poți? Ești bolnav? Nu!, răspunde tânărul şi pleacă sub ochii cât cepele ai celui care rămăsese cu întrebările în gât, nerostite, de teamă să nu i se răspundă repetitiv: Nu!
Şi, cu siguranţă, exemplul dat nu este singular, astfel de anomalii legate de posibilitatea de a munci şi uşurinţa de a refuza fiind cu duiumul. Iar acest lucru se întâmplă numai şi numai din cauza faptului că a devenit o obişnuinţă ca lenea să fie remunerată, în condiţiile în care bărbaţi în toată firea preferă să ceară un leu sau să înnoade chiştoc după chiştoc, ducând dorul unei ţigări întregi, din cauza faptului că le este lene să se scoale de dimineaţă să se ducă să muncească, fie să sape ori să care pământ cu roaba.
Prin urmare, la astfel de situaţii anormale ar trebui să-şi aplece atenţia ministrul Muncii. De altfel, din cauză de lene remunerată, sunt destule localităţi în care şanţurile n-au mai fost curăţate de ani, iar unii angajatori nu găsesc un muncitor care să bată un cui sau care să sape o groapă. Toată lumea vrea la birou, să plimbe hârtii, să răspundă la telefon ori să prepare, dimineaţa, cafea şefului. Sunt bolnavi aceşti oameni? Nu!
