Luiza Radulescu Pintilie
La ora la care nominalizarea miniştrilor noului Guvern încinge spiritele la întrecere cu temperaturile caniculare record anunţate de meteorologi, ne permitem să credem că pentru cel căruia îi va reveni portofoliul Educaţiei prima întrebare arzătoare e deja formulată şi impune nu numai un răspuns mai mult decât urgent, ci mai ales o rezolvare: ”Cine are nevoie de şcoli de nota zero ?!” Fiindcă “performanţa” unor asemenea şcoli tocmai a fost confirmată- iar în unele cazuri chiar reconfirmată- de rezultatele recentelor Evaluări naţionale susţinute de absolvenţii clasei a- VIII-a şi aproape avem curaj să punem pariu că, peste puţin timp, şi promovabilitatea de la Bacalaureat va evidenţia, o dată în plus, actualitatea întrebării de la care am pornit aceste rânduri. O actualitate la care au contribuit, din plin, cei peste 20 de miniştri care s-au succedat la conducerea Ministerului Educaţiei după 1990 şi cele mai mult de 60 de modificări reformatoare ale Legii Educaţiei !
Seci, cifrele vorbesc, şi la nivel naţional, şi în teritoriu, de la sine (De fapt, mult mai corect ar fi să scriem că strigă în gura mare): în Prahova, potrivit rezultatelor oficiale, dintre cei aproximativ 5000 de elevi care au susţinut recentele evaluări, 17 au obţinut note între 1 şi 1,99; 56 – note între 2 şi 2,99; 180 – note între 3 şi 3,99, iar 379 – note între 4 şi 4,99.Iar şcolile pe care le-au absolvit cu asemenea rezultate dezastruoase sunt şi din Ploieşti-Candiano Popescu sau 13 – dar şi din Fîntînele, Gura Vitioarei, Măneciu, Scorţeni, Baba Ana etc. Un calcul rotunjit arată că unul din zece absolvenţi nu a reuşit să obţină nici măcar notă de trecere şi că vorbim despre clase întregi, despre şcoli întregi aflate pe o asemenea listă neagră a dezastrului. Şi nu e vorba nici despre un accident de parcurs educaţional-cum le place mai marilor din Educaţie să invoce, nici despre un exemplu izolat. Situaţia aceasta se repetă şi în ţară, şi în Prahova, şi încă de ani buni.Elevi care intră în gimnaziu cu medii de cinci- şase, nu de puţine ori prin examen, nu numai că nu sunt ajutaţi de profesorii care îi învaţă să “ urce “, după patru ani de şcoală, măcar la medii de şapte-opt sau să se menţină pe linia de plutire, ci coboară, alarmant, spre zero. Şi mai dramatic de atât : elevi care au intrat în clasa a V-a cu medii de opt, nouă şi zece nu reuşesc , la sfârşit de gimnaziu, să promoveze primul examen important din viaţa lor sau îl trec cu chiu cu vai, după meditaţii particulare , plătite cu greu de părinţi. Cauzele sunt, fără îndoială, multe şi nu trebuie puse nici doar în cârca şcolilor şi a profesorilor, nici doar în cea a părinţilor, nici măcar doar în aceea a elevilor nepromovaţi. Fiecare parte are vinovăţia ei şi, fără o ordine anume, ea se traduce în foarte multe feluri. Preocupate de câştigarea pâinii zilnice, sunt prea multe familiile care nu mai au timp să se ocupe şi de ceea ce fac sau nu fac la şcoală propriii copii, ba în destule cazuri îi pun şi pe aceştia la muncă, adunând nu numai absenţe, ci şi “goluri” în educaţie pe care nu le mai pot recupera niciodată. Iar pe unii chiar realitatea i-a convins că nu mai e chiar valabilă zicerea potrivit căreia “Cine are carte are parte“, aşa că trece sau nu trece clasa copilul, ia examenul sau nu ia examenul li se pare cam totuna. Şi, deloc puţini, copiii profită. Azi nu fac o temă ,pentru că nu îi controlează nimeni – mai ales dacă părinţii muncesc prin ţări străine şi au rămas cel mult în grija vreunei bunici, mâine copiază la un extemporal, poimâine chiulesc, într-o altă zi nici nu trec pe la meditaţiile gratuite organizate la şcoală şi… răspoimâine constată că au luat la examen nota unu sau doi. La rându-le, profesorii se plâng de indisciplina elevilor, de lipsa de atenţie la ore, de dezinteresul faţă de teme, concluzionând că acesta e “materialul” cu care lucrează şi că din aşa… stofă nu au ce să croiască mai bine ! Nu uită să arate spre părinţii care nu vin cu anii pe la şcoală, dar trec sub tăcere, în destule cazuri, propriile eşecuri la examenele pe care le susţin. Nici nu s-a scurs prea mult timp de când am scris despre profesori de nota 1 sau 2… Şi iar subliniem: situaţia aceasta nu e izolată şi nici accidentală. E, dimpotrivă, o constantă a învăţământului românesc din ultimii ani, deşi au existat miniştri care au susţinut că vor face o analiză riguroasă a situaţiei din şcolile care scot pe bandă rulantă “picaţi”, că vor regândi sistemul de învăţământ pe termen lung, asigurând posibilitatea elevului care vrea şi poate să înveţe să obţină performanţă, până la nivel de facultate, iar celui care nu vrea sau, din diverse motive, nu poate, să se pregătească pentru o meserie, să-şi valorifice îndemânările practice, să fie nu codaşul de la oraş, ci fruntaşul din satul său natal, care are nevoie de tâmplari pricepuţi, de frizeri, de tinichigii, de instalatori. Ca să nu spunem că firme mari caută şi nu găsesc meseriaşi pricepuţi sau că foşti absolvenţi care lucrează prin lumea aceasta mare se întorc acum şi-şi caută diplomele de la şcoala profesională, fiindcă prin Germania,Anglia sau Suedia cei care au atestat pentru o meserie sunt la mare căutare, dar şi la mare preţ. În sfârşit, am putea aduce încă multe alte argumente. Dar cum nu scriem lucruri noi şi neştiute, ne întrebăm doar – a nu ştiu câta oară – cine are nevoie de aceste şcoli de nota zero, care pregătesc elevi de nota zero şi- oricât de dureros ne-ar fi să adăugăm acest lucru – ţinând în unele cazuri la catedră dascăli care nici ei nu dovedesc că au trecut prea sus de “genunchiul broaştei”, sau supunându-i la oprobriul public pe cei care îşi onorează profesia dar sunt judecaţi şi ei, la grămadă, după rezultatele generale, care sunt clare ca bună ziua: sute de elevi, numai în Prahova, care au obţinut note de 1,2,3 şi 4. Azi ştim deja numele noului ministru al Educaţiei, care este de fapt un „fost“ ministru al Educaţiei. Bine ar fi să aflăm cât mai repede posibil şi ce se întâmplă cu şcolile în care e mai mult decât clar ce fel de învăţământ se face şi, mai ales, cu ce consecinţe. Fiindcă nu vorbim despre piese rebut, despre reforme eşuate, ci despre destine ratate…
