Luiza Rădulescu Pintilie
În aceste zile în care la prima vedere actualitatea pare împărţită între „înainte” şi „după” inedita moţiune de cenzură anti- Grindeanu, între îngălbenite breaking news-uri televizate şi galben-portocalii coduri de vijelii, politicienilor nu le-ar strica să privească totuşi ceva mai de aproape România şi românii pe care îi invocă în fiecare declaraţie, în fiecare gest, în fiecare lovitură sub centură, lăsând impresia că se sacrifică în numele şi de dragul lor. Şi poate vor vedea, în sfârşit, că pe cât de mult pretind că ţin aproape de ţară şi de oameni, cu atât s-au depărtat de fapt şi s-au izolat în cercurile înalte ale unei puteri care pe cei mai mulţi dintre ei se pare că i-a ameţit ! Într-o matinală călătorie cu trenul din dimineaţa de vineri dinaintea anunţatelor consultări de astăzi de la Cotroceni, într-un vagon mic şi curat de călători, am avut sub ochi un fel de Românie în miniatură. Ducându-şi viaţa în ritmul roţilor de tren şi nu în cel al strategiilor pe care susţin unii că le desenează pe table şi în power pointuri de ultimă generaţie şi le închid între coperţile unor mape cu sute de file pe care se desfăşoară salarii şi pensii majorate, indemnizaţii şi contribuţii, în ultimă instanţă laptele şi mierea promise, promise şi iar promise. Dimpotrivă!
Îngândurate, şi feţele tinere şi cele care au adunat câteva tinereţi laolaltă lăsau la vedere preocupări adânci şi riduri prea devreme apărute. Butonări rapide de telefon trădau şi ele o nervozitate venită din frământări şi nemulţumiri. Iar în frânturile de dialoguri purtate cu voce ridicată, rar să nu se fi auzit tristeţi şi oftaturi prelungi. Sper ca măcar domnişoara din stânga mea, adormită sub legănarea călătoriei şi învăluirea uşoară a unei rochii înflorate, să fi visat frumos. Într-o călătorie de o oră, puţine zâmbete şi prea puţine dialoguri lipsite de îngrijorări. Luminoasă excepţie: două mame însoţite una de o fetiţă de şcoală, cu laptop şi păpuşă de pluş, cealaltă de un băieţel vorbăreţ, luaţi amândoi la serviciu, intrau în jocul şi bucuria lor. Câteodată se mai destindea chiar şi câte un chip străin dimprejur. Şi cum nu era, cu siguranţă, prima oară când micuţii fuseseră treziţi devreme, cineva s-a gândit să sugereze să fie trecuţi în rândul navetiştilor şi să le fie cumpărate chiar abonamente. N-am verificat, dar vreau să cred că economia faţă de costul biletului întreg ar ajunge măcar de vreo două-trei acadele! În rest – câţiva bătrâni sprijinindu-şi vârstele şi grijile în baston, un grup de tineri intraţi în vacanţă şi speriaţi de preţurile prea mari pentru câteva zile de petrecut la mare, oameni în toată firea îngrijoraţi de fiecare staţionare mai prelungă a trenului pe drumul de fier şi cine ştie de câte altele, dovadă îngândurarea aşezată adânc pe feţe, mâinile încrucişate, balansul repetat al picioarelor. Între atâtea umbre – privirile drăgăstoase a doi tineri soţi din faţa mea, care calculau concentraţi ceva şi se întrebau, din când în când, despre o şedinţă, lista de cumpărături, durerile de cap şi de ochi. Lângă mine, aproape atingându-mi umărul când trenul se înclina urmând şerpuirea liniei ferate, un tânăr domn dezlega, concentrat, integrame. Cuvintele temei „Grupuri muzicale” se aşezau unul după celălalt în careul alb-negru, semn al cunoştinţelor dezlegătorului şi al pasiunii îndelung exersate. Pentru câteva clipe am trăit o frumoasă şi surprinzătoare coincidenţă. Aş fi putut alege, pentru mine şi soţul meu, oricare alte două locuri, faţă în faţă, care erau ici-colo libere la urcarea noastră în halta Mălăieşti. Însă eu le-am ales, nu ştiu de ce, chiar pe cele pe care ne-am aşezat şi mai ales pe cel de lângă pasionatul rebusist, pe care l-am observat abia apoi. Şi până la Ploieşti, am uitat dezamăgirea unei maşini care ne-a trădat pe noi, navetişti cu ştate vechi, obligându-ne să mergem cu trenul, fiindcă imaginea preocupatului rebusist mi-a amintit de tatăl meu – un iubitor până la patimă de cuvinte încrucişate, un colecţionar al celebrei reviste Rebus, încă de la primele numere de apariţie, un „cunoscător” al lumii întregi din „călătoria” făcută, din tinereţe până s-a stins din viaţă, în careul orizontal-vertical al dezlegărilor, de la care am fost norocoasă să învăţ eu însămi foarte multe. La limita impoliteţii, mi-am aruncat din când în când ochii în integrama dezlegată de vecinul meu de scaun. Nu ştiu definiţia pentru ultimul rând orizontal, dar am observat imediat dezlegarea: tragedie.
…Tragedie pe note muzicale şi tragedie pe multe dintre portativele pe care urcă şi coboară vieţile noastre, cu toată încăpăţânarea politicienilor de a ne convinge că economia merge bine, iar ţara se îndreaptă în direcţia corectă. Pe drumul de fier, colţul de Românie navetist mi s-a părut împovărat, iar gândurile încrucişate în careul vieţii lăsau prea rar cale liberă zâmbetului, liniştii, relaxării, bucuriei. Şi dacă nu ne cred, poate că politicienii ar trebui să-şi cumpere, măcar din când în când, şi un bilet de tren pentru o călătorie, dus-întors, în România reală. Iar semnalul ar putea veni chiar de la prim-ministrul noului guvern pentru care se dă, începând de astăzi, undă verde…
