Ana Maxim
Stâncile Sfânta Ana sunt fascinante pentru călătorii care ajung în Masivul Bucegi, dornici să admire frumusețea naturii și să intre în rezonanță cu locurile încărcate de spiritualitate din România. Stâncile se află pe lista rezervațiilor naturale din Prahova și au fost propuse pentru a beneficia de această titulatură încă din 1970, de către profesorul Alexandru Beldie. Aflate la intersecția dintre drumul spre Cota 1400 și drumul către Poiana Stânii, acestea sunt alcătuite din roci de natură calcaroasă supuse unui fenomen puternic de erodare, din această cauză alpinismul în zonă fiind interzis. Potrivit reprezentanților Muzeului Județean de Științele Naturii, olistolitele calcaroase aflate în punctul Sfânta Ana reprezintă blocuri rupte dintr-o faleză aflată în rama vestică a Bucegilor. În stânci au fost identificate resturi fosile, îndeosebi resturi de amoniți jurasici și cretacici (moluște cefalopode fosile cu cochilia în formă de spirală împărțită în mai multe compartimente). Rezervația reprezintă singurul loc din Munții Bucegi unde crește iedera albă, plantă considerată monument al naturii și ocrotită prin lege, la fel ca și floarea de colț, potrivit reprezentanților muzeului amintit. În zonă mai pot fi admirate campanule, garofițe albe, un exemplar de tisă de mărime medie, un arbore ocrotit prin lege, dar și alte plante. La baza stâncii se află o mică poieniță, de unde călătorii pot admira o priveliște superbă. La baza stâncilor a funcționat cu câteva secole în urmă un schit ridicat la iniţiativa calugărilor fugiţi din Constantinopol. În 1897, Societatea Carpatina Sinaia, fondată de un grup de persoane printre care Tache Ionescu, Bucura Dumbrava, arhimandritul Nifon şi Iosif Sângiorgian, a construit aici primul pavilion din lemn care astăzi nu mai există.
