Florin Tănăsescu
Icoană-ntr-un altar chiar crezi c-aveam de gând să mi te pun ? La închinat ? Ce glumă bună! Și zău, nu știu ce crez nebun mă face să am senzația că nu a zis niciodată Cel de Sus, țară, să îți întorc și celălalt obraz. Deci dau delete unui neam ce mă ignoră.
Rămas bun, deci ! Mi i-ai trimis (da, lămurit mi-aduc aminte, era într-un decembrie, ’89, cu reci morminte) – pe-ai mei, cică într-o lume mai bună. La ceva ani distanță, și pe mine. Ce-i drept, doar în șomaj ! Desigur, din greșeală. Și ți-ai dat seama de gafa pe care-o comiteai. Întâi mi-ai zis ”Oh, scuze, amice, cred că m-am dilit. Sorry ! Dă, deci, delete pozei mele. Că niciodată nu am vrut să-ți fac, vai mie !, zile fripte. Eu sunt o doamnă. Și de-oi avea niscaiva timp, îmi iau revanșa, oferindu-ți o cafea. Hai, pa!”. Și- apoi, de complezență, ai revenit cu-n rece: “Noapte bună!”. Și zău, a fost momentul în care m-ai jignit de moarte !
Și-am șters-o, țară. Da, am plecat, dar nu-ntr-o mare limuzină, ci cu capul plecat de-atâta prostie și netrebnicie ce chiar pe tine te-nconjoară. Dar, asta, de-acum, este problema ta. Eu sunt departe. Și nu, nu kilometri ne despart, nici ani lumină, ci zile-întuneric.
Stai calmă, așadar ! Am șters din minte și poza, și pe tine ! Doar nu credeai c-o să-ți distribui chipul tău pe la golani ! Că o să scriu “Most Wanted” și-o voi lipi pe primul stâlp – indicator ieșit în cale ? Atât de ipocrit tu m-ai crezut ? Deci dormi, de poți, liniștită cu capul pe grijile și nefericirile tale. Care, mă crezi sau nu, erau un pic și ale mele. Că simplu camarad am vrut să-ți fiu. Atâta doară. Ceream prea multe de la tine, țară ?
Ce-i drept, din când în când, cerșesc, în câte-o seară, o veste de la tine. Un semn, atât. Un simplu “Bună seara !”. O simplă întrebare: “Mai trăiești?”.
Și-adorm cu ruga-n gând să fie și mâine – nu neapărat o zi – o altă seară.
Dar, pân’ la urmă, știi ceva ? De ce să-ntorci tu fața la un prost ? La fraierul care am fost – și încă sunt ! – ce stă la coadă, la vamă, când vine de Crăciun acasă, să-și mai vadă singura rudă cu care a împărțit o pâine: E vorba de un câine…
Da’ ce zic eu aici ? Când tu n-ai timp să te uiți la mine, la ghișee, unde cucoane efemere împărățesc buna-mi intenție de a-mi plăti impozitul la timp și amezile, și tot ce pui pe capul meu, povară ? Sau, de ce ți-ai face griji c-am datorii la bănci, când peste mine vin, la patru dimineața, cămătarii, și-mi rup nevasta și copiii în bătaie? Iar peste alte două ore sosesc și polițiștii să mă-ntrebe de ce am urlat de viață-amară ? Și-apoi să-mi facă un proces-verbal de tulburare de liniște de țară ?
Deci, stai fără de grija mea ! Îți pare rău că am plecat afară ? Că nu-ți mai scriu, din când în când ? Că nu vin pe la tine ? Păi, pentru ce să te mai am la suflet ? Așa, de sanchi, de cucu, pentru distracția-ți de-o zi, când plictis te-nconjoară? Oh, asta nu ai s-o mai vezi niciodată, țară !
Te-am șters din amintire, țară. Doar te visez…
