Florin Tănăsescu
– Și ia zi, mamaie, de unde ai legătura de pătrunjel ?
– Din grădină, dom’ șef. A dat Dumnezeu ploaie la timp și a crescut.
– Bre, io am ordin să te întreb și dacă ai cerificat de proveniență ! Și ce cauți mata la ore nepotrivite, în loc nepotrivit, în vremuri nepotrivite, la colț de stradă, într-o țară în care nu ești mata stăpână ?
– Îl vând, mamă, să am bani de pâine și de liturghie.
– Până una alta, mergi cu noi la secție !
Mă gândesc la tâlcuri vechi și intenționat uitate, cum ar fi bun simț, bună creștere, ceva șapte ani de-acasă și la un sărut-mâna spus chiar bărbaților pe vremea când eram copil.
Mă rog s-ajungă zilei răutatea ei. Da, știu că ruga mea n-ajunge acolo unde trebuie, fiindcă lașitatea e unul dintre păcatele netrecute în catastifele popilor cu bărbi bălțate și pătate. Cred că Dumnezeu ne judecă, mai nou, in rem. Și are dreptate.
E noapte și n-ar fi chiar târziu s-o iau de la capăt. Adică să fiu om, nu cârpă, nu otreapă. Să nu zic „Să trăiți” doctorului care trece în goană pe holul spitalului în care tata trage să moară. Dar îl respect pe felcerul care mă cheamă la cabinetul lui particular să-mi spună, în timp
ce-și soarbe cafeaua, aprinzând o țigară: “Tac-tu trage să moară. Fă-i cele de trebuință !”. Și-apoi, făcându-mi semn să-mi iau zborul, strigă: “Să intre următorul !”
Și mâine-i o zi, îmi zic. Că mama e încă în viață. Și-o iau de la capăt. Cocoșându-mă în fața avocatului, pe hol de tribunal. Cerându-mi scuze: “Iertarea voastră o implor, maestre, da’ am vreo șansă ? Mai am vreun viitor ?”. Iar, el, grăbit la alt proces, îmi aruncă o vorbă peste umăr : “Vino la termenul următor”. Îl înțeleg, e îmbrăcat în robă și are un oficiu arzător. Acasă, o mint pe mama: “ Stai liniștită. Da, da, mi-a spus avocatul că țarina-i a noastră”.
În fața idolilor lumii, îmi plec genunchii, mă scobor. Sunt lucruri care mă dor: “ Să trăiți dom’ primar! Știți, am nevoie de-o semnătură. Atât. Vă pot răpi din timp ?”.
Da-mi sare secretara-n cale: “ Păi, coană Tanțo, n-ai trecut și ieri pe-aici ? Nu vezi că domu’ are treabă ?”, îmi zice mușcând din ciocolata pe care-ntr-adevăr, ieri, când am mai fost, i-am dat-o. O las , că are treabă cât un sat și-un sfert: Să pună cafeaua pentru dom’ primar, la fiert !
Mă rog să-mi crească sănătos copilul. Și stau ca vaca – iertarea voastră o implor pentru cuvintele cam nelalocul lor – ore în capăt, 12 la croitorie, în picioare. Acolo unde vătafă e amanta șefului de secție. N-am voie să la veceu – din, nou, iertarea voastră, o implor ! – așa că stau cu pamperșii pe mine. Să iau avansul, să prind și lichidarea. Să pun de-o parte, din banii pe o lună, o mie, câte ceva, să-i iau băiatului o jucărie.
Sunt atâtea îndepărtate miezuri de noapte- și nu e una , nu sunt două, ci 365 înmulțite cu 27 de ani … – de când plâng pe-nfundate că–s un biet cerșetor căruia i s-a făcut scrum orice urmă de demnitate. Că-n fața idolilor lumii îmi plec genunchii, iar pentru ceea ce mi se cuvine eu cerșesc !
Pentru asta, nici pe patul de moarte nu te voi ierta, țară !
Țara mea de datini, țara mea de dor…
