Mucenicul Adrian şi soţia lui Natalia au trăit în cetatea Nicomidiei, pe vremea împărăţiei lui Maximian. Iar la a doua înconjurare ce a făcut Maximian prin împărăţia sa, prigonind pe creştini, a prins 23 de bărbaţi creştini care erau ascunşi prin peşteri şi au fost daţi la multe chinuri. Pe aceştia, mai înainte de a mărturisi, i-a întrebat Adrian: „Pentru ce, fraţilor, răbdaţi aceste nesuferite şi grele chinuri?” Şi, răspunzând, ei ziseră: „Pentru ca să dobândim bunătăţile cele ce sunt gătite de la Dumnezeu celor ce pătimesc pentru Dânsul, pe care nici auzul nu poate să le audă nici cuvântul să le povestească”. Acestea auzindu-le Fericitul Adrian, umilindu-se din dumnezeiescul Dar, a zis scriitorilor să-i scrie şi numele lui cu creştinii, că bucuros moare şi el cu dânşii. Acest lucru aflându-l Natalia şi gândind cum că poate a fost prins pentru altceva, şi îngrijindu-se foarte suspină şi plângea. Dar fiind înştiinţată că pentru Hristos l-au pus în legături şi în temniţă, îndată îmbrăcându-se în haine luminoase a alergat la temniţă. Şi intrând înăuntru îl învaţă să stea neclintit la chinuri, şi rugă pe sfinţii cei ce erau împreună legaţi cu dânsul să se roage pentru el.
