Florin Tănăsescu
Nătâng am fost mereu când am crezut că totul va fi bine. Că-ți va fi dor de mine, cel plecat din casă și de-acasă cu gând de-a reveni. Urarea ta a fost doar: “Pleacă ! Și du-te prin pustii !”
Nesăbuit am fost, sunt încă și – ce îmi face și mai rău – voi fi pe mai departe. Fiindcă, nu mii de kilometri mă despart de tine, țară, ci chiar indiferența ta. Doar când auzi vorbindu-se de mine tragi cu urechea și-apoi arunci, așa, câte-o-ntrebare de complezență: “Și ăla ce mai face? Mai trăiește?”
Trecut-au zile, luni. Vor trece anii, ca nori lungi pe șesuri. La tine acasă sunt chefuri, nunți cu jurăminte de miri și de mirese. Iar mie-n suflet îmi trec cortegii funerare tot mai dese.
Văd totul scrum sau mi se pare mie ? E doar părere, ori privirea ta pe-a mea nicicând n-o va mai cere ? Iar între noi rămas-a doar atât: un abis ce-l umple, uneori, doar umbra unui vis de a fi din nou acolo unde, cândva, îmi era locul: acasă.
“E-atât de liniște și atât de bine aici” sunt vorbe goale, spuse de poeți. Și da, mai sunt pe lume mulți nătângi ca mine, ce încă speră. Ce cred în țara, în locul în care se găsește un colț și pentru ei. Un colț de țară.
Dar ce zic eu, aici ? Mă mint ca prostu’, singur ? Tu ești în largul tău; te simți mai bine când vin în vizită, și-apoi rămân în casă – casa noastră ! – arabii, indienii, imigranții. Numai la mine nu te uiți. De fapt, chiar m-ai uitat.
Nu-mi spui o vorbă. Nu mă întrebi, măcar de complezență: “Bună, ce mai faci ? De ce nu intri pe la mine ? De ce nu stai ? Și unde te grăbești ? Unde ai fost ? Pe unde ai colindat?”.
“Ciudat e portul tău, pletele bogate și marea ta singurătate”, îți zic din când în când, desigur, tot poeții. Și-așa e: anapoda cu drumul, cu tihna și cu sensul vieții îmi pari a fi. Și te întreb: nu ți se pare că răul, încetul cu încetul, ne-nconjoară ?
Văd cum o țară e, azi, din ce în ce mai veselă și mai străină, cu sufletul pustiu. Rânjind în sinea-i și zicând: “Da’ prost ai fost, zău, maică, când ai crezut în mine !”
Ba, chiar un Dumnezeu avea cândva și țara mea. Era la vremea când era străină de vorbe rele, de interese, intrigi. Și nu era meschină.
Ciudat e portul tău, pletele bogate. Urâtă e marea mea singurătate.
Nesăbuit am fost – și încă sunt – purtându-te în gând.
