Luiza Rădulescu Pintilie
Peste ghioceii ce înfloriseră a desprimăvărare, prima zi de martie a nins, când aproape nici nu ne mai aşteptam, petale reci şi albe de zăpadă, amânând sfârşitul iernii. Dar nu vă întristaţi; sunt sigură că dacă veţi căuta ceva mai atent s-ar putea să găsiţi, rătăcit prin vreun sertar, printr-un geamantan scorojit, printr-o veche cutie de carton uitată într-un pod, un colţ de primăvară ceva mai îndepărtată.
Poate are chipul florilor de hârtie creponată aşezate pe felicitarea făcută, cu migală şi cu stângăcie, la orele de lucru manual din clasa I, a II-a sau a IV-a, spre a fi dăruită, de 1 Martie, mamei sau bunicii. Poate e desenată pe o foaie din blocul de desen, azi îngălbenită, pe care aţi scris cu primele litere mari de mână învăţate la şcoală: 1 Martie. Poate nu se mai vede tot scrisul de sub pata de cerneală căzută în străduinţa de atunci de a nu „mânca” vreo literă, ori poate se observă şi acum ştersătura de gumă sau pic, peste care greşeala a fost corectată de doamna învăţătoare! Poate primăvara s-a ascuns în coşuleţul din hârtie glasată în care aţi aşezat, cu mulţi ani în urmă, ghiocei şi narcise tăiate cu foarfeca din coli de hârtie frumos colorate. Ori, poate, anotimpul căutat stă „legat” în şnurul alb-roşu al unui mărţişor cu chipul de ghiocel, cu petale plăpânde şi frunze verzi făcute din seminţe de dovleac, colorate apoi, una câte una, cu acuarelele pătrăţoase din cutia cu nume venit dintr-o poveste: ”Pitic”. Ce parfum şi culori unice au amintirile!
Iar dacă nici astfel nu vă veţi întâlni cu aşteptata primăvară, tot nu trebuie să vă întristaţi. Există un loc din care aproape sigur nu aţi „aruncat” cu totul înseninarea primăverii. Am toată încrederea că o veţi afla doar răscolind ceva mai adânc printre întipăririle sufleteşti, printre înscrisurile pe care le ducem, prin timp, în mintea noastră, fără a ne gândi în fiecare clipă că sunt acolo, dar reînviindu-le ori de câte ori un declic le aduce în actualitate. Ca acum, când cerul îşi ninge ghioceii de parcă ar vrea să-i întreacă pe cei de prin grădini! „Ghiocel, mititel, /Scoate capul din zăpadă,/Primăvara să îl vadă!”. V-au revenit în minte, ca prin minune, pentru o clipă, versurile acestea, spuse cu ani în urmă, în cor, la serbarea şcolară de primăvară? Parcă şi vedeţi, fotografic, imaginea copiilor aşezaţi în semicerc, în rândul cărora vă aflaţi, purtând pe cap petale mari, de ghiocei, făcute acasă, de mame, din aceeaşi hârtie creponată lipită cu grijă? Hârtia creponată – ce minune în vremea în care nu existau imprimante care să scoată, pe bandă rulantă, imagini perfecte, în care florile aveau parcă până şi parfum! Împărţindu-şi gloria doar cu hârtia glasată din care, îndrumaţi de învăţătoare, „croiam” atâtea minunăţii! Flori, păsări, copaci, steluţe, case, inimioare – uşor imperfecte, când în mâinile noastre mici foarfeca tăia strâmb, iar inima era cât un purice ca să nu greşim, să pierdem zecele din catalog şi uimirea mamei în faţa celei mai frumoase felicitări de pe lume pe care eram convinşi că i-o dăruim.
Dar tocmai imperfecţiunea aceasta avea preţul pe care nu i l-am înţeles la timp, valorizându-se abia cu fiecare trecere a încă unui an. Martie şi învăţăturile lui din hârtie creponată – aceasta este cheia! Felicitări făcute cu propriile mâini, cu dorinţa de a respecta, de nota zece, indicaţiile învăţătoarei. Un strop de imaginaţie adăugat acolo unde ni se părea mai frumoasă o altă culoare decât cea aleasă de colegul de bancă. Dragostea sinceră pentru mama, respectul pentru bunica ajunsă la vârsta ghioceilor înfloriţi la tâmple. Ceva din tine, copilul de atunci, care nu s-a cumpărat şi nu se poate cumpăra nici acum, oricâţi bani ai avea şi oricâte mall-uri s-ar mai deschide. Poate părea banal: să înveţi la şcoală să tai cu foarfeca o coală de hârtie, s-o îndoieşti, s-o lipeşti, s-o colorezi, să-i dai formă după priceperea şi înţelepciunea ta de copil. Astăzi li s-ar putea părea celor mai mulţi mult mai potrivit să deschidă tableta sau calculatorul, să găsească imaginea perfectă, să o scoată la imprimantă, poate nici să nu se mai obosească să o semneze şi să o întindă, cu ochii în telefon, mamei venite de la serviciu. Din fericire, mai există învăţătoare de „modă veche” după gusturile unora, care se încăpăţânează să-şi înveţe elevii preţul… nepreţuit al lucrului „ieşit” din propriile mâini. Învăţătoare care mai predau învăţăturile din hârtie creponată şi glasată şi, odată cu ele, lecţii care nu se uită niciodată. Indiferent cât de „mare” sau de „mic” ajungi în viaţă, indiferent în ce colţ de lume alegi să trăieşti, indiferent câţi bani ai sau nu ai, indiferent dacă primăvara vine la timp, indiferent unde mai „urcă” tehnologia care ni se pare că poate face orice în locul nostru…
Ba, se lasă moştenire când, ajuns părinte sau bunic, le repeţi cu cei care vor rămâne după tine. „Aşa făcea mama, aşa spunea bunicul” – cu ce s-ar putea înlocui „ştiinţa” aceasta predată în familie ?! Îmi permit să cred că răspunsul e unul singur: cu nimic.
La televizor se vorbeşte, la fel ca şi ieri, la fel ca şi mâine, despre politică. La piaţă preţurile au crescut faţă de săptămâna trecută. La serviciu – grijile de fiecare zi. În jur – stresul de toate zilele. În calendar – un 1 Martie nins. Dar în ochi, în suflet şi în minte poate să fie astăzi, de Mărţişor, cea mai frumoasă primăvară dintre primăveri. Ceea ce – ca într-o scrisoare care astăzi nu prea se mai scrie – vă doresc cu bucurie!
