Luiza Radulescu Pintilie
Mergem în fiecare clipă pe drumul vieţii şi chiar când ni se pare că suntem singuri purtăm, de fapt, însoţirea a tot ceea ce am trăit, am întâlnit, am înţeles, nu am înţeles, am descoperit, am primit de la cei din jurul nostru sau le-am dăruit. Am toată convingerea că nici nu poate să fie altfel, iar vestea stingerii din viaţă a cunoscutului şi apreciatului comentator sportiv Cristian Ţopescu mi-a limpezit şi mai mult această convingere. Devenim ceva şi din oamenii pe care îi întâlnim într-un moment sau altul al vieţii, prin ei trecem cumva de graniţele pe care ni le ştim sau nici măcar nu le conştientizăm, lărgindu-ne perspectiva a ceea ce cunoaştem, a ceea ce suntem, zidindu-ne interior, chiar dacă nu ştim exact când s-a adăugat o cărămidă sau alta a devenirii, a transformării…
Fără a fi vreo împătimită cunoscătoare a sportului, recunosc că o parte importantă a adolescenţei, a tinereţii şi a maturităţii mele rămâne legată şi de „modelul” pe care îl găseam în eleganţa, în erudiţia, în căldura, în însufleţirea fiecăreia dintre transmisiunile lui Cristian Ţopescu. Care nu erau mai niciodată numai sportive. Detalii geografice şi istorice legate de oraşul în care se desfăşura o competiţie, de sala care o găzduia, de costumaţia sportivilor, de coafura sportivelor, de micile bijuterii păstrate drept talisman, de fondul muzical, de lumini, de florile din buchetele oferite celor de pe podium, de trofeul înmânat celui mai bun, descrieri ale atmosferei, ale emoţiilor, statistici impresionante – toate se regăseau în spectacolul pe care vocea, cuvintele, trăirea lui Cristian Ţopescu îl ofereau. Erai dintr-o dată acolo, la Bucureşti, în America, în Europa sau în Asia, chiar dacă locuiai ca mine la Sfârleanca, sorbeai fiecare cuvânt, ţineai pumnii echipei României chiar dacă nu înţelegeai nimic din sportul pe care îl urmăreai, te bucura şi te făcea mândru ridicarea pe catargul cel mai înalt a Tricolorului, te dureau orice ratare şi orice nedreptate. Primeai medalia ca şi cum era un pic şi a ta. Şi, vă spun un secret: eu şi plângeam, nu o dată, fie de bucurie, fie de ciudă. Pentru că, într-un sat ca acela în care locuiam eu şi într-un timp precum cel al copilăriei mele, televizorul era fereastră spre mai departe de uşa casei, de uliţele pe care le ştiam şi de Ploieştiul în care ori de câte ori ajungeam era o sărbătoare. Iar între lucrurile care mă magnetizau din dreptunghiul ecranului, care mă ţineau aproape de el, chiar şi aşa în puţinele ore de transmisie- desenele animate, piesele de teatru, patinajul artistic, chiar şi contestatul şi contestabilul Eurovision de acum, dar care atunci avea parcă alt nivel, sau, poate, doar mi se părea, admit şi asta- îşi aveau locul şi campionatele de gimnastică sau cele de echitaţie transmise de Cristian Ţopescu. Chiar şi fotbalul, urmărit cu sfinţenie de tatăl meu, sau boxul din vremea „greilor” Casius Clay sau George Foreman, la care până şi mama lăsa treburile casei şi se aşeza în faţa televizorului. N-aş fi ştiut atunci să explic de ce, iar acum când ştiu atât de bine, nu mai e nevoie de nicio explicaţie. Fiindcă nu poţi explica firescul, stilul inconfundabil, eleganţa, pregătirea, seriozitatea, dăruirea care în mod cert nu puteau exista în afara unei mari iubiri faţă de profesie. Cel mult poţi să le spui pe nume, cu respect şi recunoştinţă: Cristian Ţopescu. E irepetabil modul în care a transmis „neputinţa” unui computer de a afişa de trei ori nota 10 obţinută în premieră de gimnasta Nadia Comăneci, făcând mândră o ţară întreagă. Un strigăt de bucurie în faţa microfonului care să se audă de la un capăt la altul al lumii, dublat însă de delicateţea tonului, a cuvintelor de o eleganţă aparte în rostirea lui Cristian Ţopescu. Emoţie pură, mândrie naţională, forţa de a trece „sticla” şi de a-i face pe cei aflaţi în faţa ei să simtă la fel. Nerecurgând la nicio stridenţă, fără nicio ostentaţie.
Din nou spun: de neexplicat. Fiindcă nu poţi explica stilul Cristian Ţopescu. El a fost şi va rămâne. De manual de predat la Jurnalistică, dar şi de manual nescris, valabil pentru „şcoala vieţii”. Unic. Şi totuşi, fără nicio infatuare adaug că, aparţinându-i atât de definitoriu, puţin a devenit şi al nostru, al tuturor acelora ale căror vieţi s-au intersectat, fie şi măcar o singură dată, cu vocea, cu trăirea, cu ”arderea” profesională ale lui Cristian Ţopescu. Plecat să ne transmită acum, vreau să cred, astru strălucitor, în stilu-i inconfundabil, ce se întâmplă pe arena stelelor…
