Florin Tanasescu
– Voulez–vous dansez avec moi?, o-ntrebai cu glasul ștrangulat pe domnișoara Mireille Mathieu, ce mă privea – or mi se părea mie? – , cam insistent. Ca să nu zic indecent.
– Oui, monsieur, “eu sunt femeia-ndrăgostită și-aș face orice să te aduc în lumea mea”. Pe ringul de dans și-apoi… Și-apoi… Apoi, om mai vedea! Deci, da, un vals al vieţii și al morţii noi îl vom dansa.
– Se vede treaba, îi făcui eu complimentul de rigoare, artista tot artistă rămâne. Nu ești nici Fefeleaga, nu ești nici Agripina, nici Mara lui Slavici ori Vitoria Lipan – nevastă de cioban. Chiar părul îţi miroase a parfum de tei, nu a apă de colonie, de doi lei.
Dar, prostul de mine, pierdut în reverie, o călcai cu piciorul pe glezna-i încă subţire. Dar n-auzii nici măcar un “Oh” și niciun “Vai!”. Și nici o drăcuială neaoș românească, așa cum se poartă pe mioritic plai: “Fir-ai al dracului de prost împiedicat !”. Deh, franţuzoiaca este stilată.
– “Spune-mi, dacă ţi-aș săruta talpa piciorului pe care te-am călcat, nu-i așa că ai șchiopăta puţin, numai puţin?”, făcui eu pe poetul.
– Are picior de lemn, ăla original e amputat, îmi spuse unul care bea dintr-o cupă ceva verde, ce semăna, chiar nu vă mint, a zeamă de cucută. Semăna la mutră cu Socrate. Franţuzoaica – ce auzise totul – se uită, rușinată-n altă parte.
– Mai bine strânge-mă de mână cât poţi de tare. Ia-mă în braţe ! Dă-mi și-o sărutare !, dacă nu-ţi cer prea mult … Nu de altceva, dar mi-e frică să nu alunec în groapă. Groapa comună.
– Femeie, ești nebună, mi-am luat inima-n dinţi și de la obraz i-am zis. A, ce nu știţi voi, o cunoașteam pe Mathieu de mic. De prin liceu, din vremea-n care adormeam, sub pernă, cu poza ei. Și melodia “Sunt o ţară-ndrăgostită de fiii ei !” o ascultam.
– Ce mână moale ai !, șoptii discret, să nu audă tot vulgul, prezent la “Banchetul” organizat în cinstea blestematului Socrate, pe care-l auzii – desigur, beat fiind – citând dintr-un confrate: “Drag mi-e Platon, dar mai drag mi-e adevărul”.
– Este din ceară, mă lămurește, senină, suava domnișoară. Mâna e din ceară, repetă ca la tâmpiţi șanteuza – domnișoară. Și mai beznă se făcu afară. Iar inima îi bate din ce în ce mai tare, tot mai tare.
– Ai aritmie ? Suflu sistolic ? Sau ești cumva emoţionată de întâlnirea cu mine, cel care, odată, ascultam, în liceu, “Sunt o femeie îndrăgostită” ? De când nu te-a mai consultat un doctor ?
– Ce știu ei, doctorii, ce boală am căpătat de treizeci de ani încoace ? Nu, nu fugi de mine, nu-s bolnavă de boala aia, căreia voi îi ziceţi lumească. Adică, românească. Dar, taci ! Trecutul de povești, “ nicicând să nu- l strivești cu vorbe !” Și-mi puse degetul – de ceară, evident – pe buze. Mângâie-mi părul !
Socrate, scos din minţi, urlă, bând ultima picătură de cucută: “ Drag mi-este Platon, dar mai drag mi-e adevărul !”
– Ești cântăreaţa cheală sau eu nu mai am al șaselea simţ ?
– În ţara în care nu există nici urmă de bun simţ, ci numai hâdoșenie, bătaie de joc, mizerie, da, eu sunt cântăreaţa cheală. Fără picioare, legată de mâinile, altfel de ceară. Fără de păr și, pe deasupra, știrbă. Sunt , cum ziceam „Femeia/ ţara-ndrăgostită, ce-ar face orice să te aducă în lumea ei”. Mă mai săruţi ?
Mă aplecai deasupra ei. O sărutai. Iar Agripinele și Fefelegile, și Vioricile, și Olguţele și Gabrielele râdeau de mine. Eram plin de sânge. Sângele luat de pe buzele ei, al cântăreţei Mireille Mathieu, bolnavă de trejdeani încoace.
Iar ţara tace, tace, tace !
