Nicoleta Dumitrescu
Uitându-se, cu jind, la state mult mai dezvoltate decât este România în momentul de faţă, cei care au avut puterea în mâini au croit, pe hârtie, tot felul de proiecte, care mai de care mai pompoase. Iar ca să ia ochii, pe deasupra lor fiind presărat inclusiv sclipici, planurile s-au ales şi cu denumiri pe cât de interesante, pe atât de nemaiauzite. POIM, de exemplu, înseamnă Programul Operaţional Infrastructură Mare, cu menţiunea că fiecare termen din alăturarea de cuvinte este scris cu literă mare, aşa, ca să fie importanţa mai mare. Dar, ce înseamnă POIM? Ne lămureşte, iute, Ministerul Fondurilor Europene, cel care trebuie să se ocupe, şi teoretic şi practic, de acest program, cu P mare.
„Strategia POIM este orientată spre obiectivele Strategiei Europa 2020, în corelare cu Programul Naţional pentru Reformă şi cu Recomandările Specifice de Ţară, concentrându-se asupra creşterii durabile prin promovarea unei economii bazate pe consum redus de carbon prin măsuri de eficienţă energetică şi promovare a energiei verzi, precum şi prin promovarea unor moduri de transport prietenoase cu mediul şi o utilizare mai eficientă a resurselor”. Interesant, nu? Magnific, nu? Numai citind această explicaţie, orice român şi-ar da seama, pe loc, că realitatea din hârtii nu are nicio legătură cu cea din ţară.
Deoarece, cum poţi vorbi de …creştere durabilă, de moduri de transport prietenoase cu mediul, de exemplu, când orice aşa-zisă reformă are doar un umil început, pentru ca, ulterior, toate promsiunile să se rătăcească în ceaţă? Iar dovada cea mai concludentă este aceea că, recent, s-a anunţat că tocmai la acest program cu denumire pompoasă, POIM, sunt întârzieri, întârzierile fiind în zona de infrastructură rutieră şi feroviară.
Pe de altă parte, nici nu aveau cum să nu fie întârzieri. Pentru că, deşi suntem la jumătatea acestui an, s-a mai auzit ceva măcar de câţiva kilometri de autostradă?
Nu prea, doar din când în când, la ştiri, pe la câte o televiziune, mai este readus în atenţia publicului faptul că un ciot de autostradă, rămas suspendat între două dealuri, s-a finalizat. În rest, linişte şi pace! Nu s-a mai auzit nimic despre vreo şosea de mare viteză care să fie începută de la zero. De ce? Pentru că în România aşa s-a obişnuit: pe hârtie merge totul ceas, la minut, la milimetru. Însă, atunci când se ajunge la faţa locului, marile proiecte de infrastructură sunt, de fapt, mari întortocheli, lăsând impresia că sunt desenate fie pe genunchi, fie după ureche, spre bucuria acelora care de-abia aşteaptă să găsească nod în papură pentru a contesta mult trâmbiţatele licitaţii. Licitaţii fără număr, din păcate, care ajung, într-un final, să fie chiar anulate. Iar astfel de situaţii nu sunt puţine, nenumărate proiecte de autostradă făcând obiectul, o dată la patru ani, al campaniilor electorale cu care candidaţii politicieni se împăunează că le vor realiza dacă vor fi aleşi.
Şi-au fost aleşi destui, însă, cel puţin în ultimii doi ani, câte proiecte de autostrăzi au fost demarate, cu adevărat? Unul două, nouă? Linişte!
POIMâine despre ce vom mai auzi că nu mai merge? Vom vedea. Ce este cert însă este faptul că, dincolo de cuvinte pompoase, cu P mare, timpul este singurul care va scoate la iveală şi ceea ce merge, dar mai ales ceea ce rămâne încremenit, pe hârtie. Pentru că partea proastă este că şi birocraţia, cea despre care se spune că a fost… aerisită, are rolul ei bine definit: acoperă cu hârtii ceea ce, de fapt, nu se va realiza niciodată!
