Lucian Avramescu
De o lună și ceva, doi septuagenari, Jan și Ionel, aplecaţi pe dălţi și pietre, au rezidit și înflorit, cu migala arhitecturii lor native, cișmeaua de la intrarea în comuna Sângeru, unde m-am tras și eu după un ocol lung. Un izvor subţire iese din sufletul pădurii Călugăreasca, din inima pământului învelit cu fagi, carpeni și stejari și iese în marginea șoselei printr-o ţeavă care lasă gurilor însetate lacrima din misterele codrului. În ani, cișmeaua s-a deteriorat, fiindcă demult, cineva îi făcuse un costum din cărămizi și plantase între ele o cruce mică și un desen cu arhangheli. Minichinovia din șosea s-a surpat încet și nimeni, gospodar bisericesc sau edil, n-a catadicsit s-o repare.
Apa a curs mai departe, din puţurile nevăzute ale lui Dumnezeu. Iau din ea, în bidoane, bucureștenii care se trag de aici, dar și sătenii care găsesc apa din fântânile curţilor mai puţin potrivită pentru fiert fasole și, de când ţăranul s-a dedat la obiceiuri turcești și orășenești, cafea.
Am zărit de două ori, plecând spre oraș, spre tiparniţa care-mi fabrica pe hârtie, o carte scrisă astă iarnă, la gura sobei, cei doi meșteri albiţi de ani sau de varurile și mistriele lor, dar nu m-am oprit, grăbit mereu, să stăm de vorbă. Când m-am oprit, meșterii nu mai erau. Lucrarea lor era gata și apa nu mai ieșea prin chilia dărăpănată a troiţei, ci printr-o bijuterie care salută fastuos intrarea în Sângeru, prin satul aparţinător, Tisa. Mă interesa cine i-a tocmit și cine i-a plătit pentru munca anevoioasă și făcută, iată, cu măiestrie. Cândva îmi trecuse prin cap să montez aici – ca dar al meu – o troiţă de piatră, dar iniţiativele gospodărești trebuie să treacă prin mecanisme de aprobare, consiliul trebuie să fie de acord, darul să primească voturi.
Cine a făcut asta?, am întrebat un om din Tisa care-și păștea sub marginea pădurii vaca, animal cuminte și rotund, semn că omul îl hrănea cu drag, nu cu ciomagul. Matale al cui ești, că nu te știu? – a răspuns el cu o întrebare. I-am spus că am plecat la 14 ani din sat. Ești al domnului Max, cumva? Al lui, zic, tata Maximilian fiind știut cu numele ăsta prescurtat. Abia apoi m-a lămurit. Îl știi pe Jan, că doar ţi-a fost coleg la școală! Care Jan, zic, fiindcă îi mai încurc, având, prin clasele și băncile pe unde am trecut, diverși colegi cu prenumele ăsta. Jan Stanciu! Avea casă lângă biserică, în Tisa. S-a însurat cu o fată a lui Tănase, tot de aici, apoi a plecat la Plopeni, unde a lucrat ca electrician, dar știe toate meseriile. Are aci, peste gârlă, o casă de la socru-său. Stă câteodată aici. El a făcut minunea asta cu altul, Ionel, care e văr primar cu nevastă-sa. Nu i-a pus nimeni. Tot Jan a rânduit și cișmeaua de sub Jariște. O știi? O știu.
Ai un telefon al colegului meu?
Nu știu, zice omul, să umblu cu telefoane de astea care i-au zăpăcit pe toţi, de nu mai văd pe unde umblă și nu mai zic bună ziua. Îl afli dumneata, dacă întrebi în Tisa.
Între timp m-a sunat Jan. Ce faci zice, sunt eu. Eu și mai cum? Jan! Am stat și în bancă cu tine! Iartă-mă, zic, dar te-am zărit în treacăt și nu te-am mai dibuit. Anii te-au dat cu var și pe tine. Ce ţi-a venit cu cișmeaua de la Tisa? Păi mi-a venit că era păcat să n-o facem omenește. Se surpa. Și tata a meșterit-o cândva.
Jan, fiu de oameni gospodari din sat, a plecat nu departe, dar inima i-a rămas aici.
Voiam să viu la tine să-ţi văd muzeul, dar n-am apucat. Cum termin cișmeaua, te vizitez.
Jane, zic, te aștept cu drag, dar lămurește-mă, până vorbim direct, ce ţi-a venit, că înţeleg că nu te-a pus cineva și nici nu te plătește cineva pentru munca asta.
Are o voce robustă și caldă. Eu, Luciane, m-am vorbit cu Ionel, care mi-e și neam. El are 67 de ani. Eu am făcut 70, dar nu m-am îndoit. Era păcat să n-o facem. Mai avem de așezat un mozaic în firida din centrul troiţei și l-am comandat la un meșter din Apostolache, că noi nu știm să-l facem. În rest, pe alelalte le nimerim!
Le nimeriţi?! – m-am mirat eu. Ce aţi făcut voi doi acolo e o bijuterie.
Cine vă plătește pentru material, pentru muncă?
Ei asta-i acum, se revoltă fostul meu coleg de primară. Nimeni! Noi ce suntem? Răsplată, zici? Dumnezeu ne-a comandat lucrarea și el ne răsplătește cum va voi.
A rămas să ne vedem. E un Om. Am căutat, pe trupul troiţei făcute de cei doi săteni și foști săteni, orgoliul iscăliturii. Nu e nicăieri. Anonimatul stă și aici, ca în Mioriţa, ca în doinele de alint și de jale, ca în cântecul de bucurie al horei. Satul, cu toate plecările, nu s-a pustiit de tot, cât se mai găsește câte un Jan să repună în firul lor, și-n tubul lor de trestie spre lumină, izvoarele lui Dumnezeu.
