Luiza Rădulescu Pintilie
De când se ştiu, românii au crescut cu credinţa că e în firea vieţii împlinite pe pământ ca fiecare om să nu închidă ochii înainte de a fi sădit măcar un pom, de a fi ridicat o casă, de a fi făcut un copil. Şi cu înţelepciunea de a le considera mai ales pe cele dintâi semn al vredniciei omeneşti şi de a înţelege amărăciunea aceluia căruia nu îi e sortită bucuria unui copil, ori pe aceea de a nu scotoci prea adânc în sufletul şi în mintea celor care aleg de bunăvoie să nu poarte grija şi răspunderea unui prunc. Printre cei care duc ani buni pe umerii lor se spune că şi acelora care sapă o fântână, la răscruce de drum, ca să-şi potolească setea trecătorii, le este dată mulţumirea de a nu fi trecut pe pământ ca frunza bătută de vânt şi ploi.
Sigur, în tot iureşul ultimilor ani, se simte o tulburare şi peste ceea ce ţine de învăţătura lăsată dinspre generaţiile mai vechi înspre cele mai noi, se vede şi mai adâncă ruptura dintre ele, se simt neîncrederea şi nemulţumirea şi a unora şi a altora. Cei vârstnici fiindcă nu-i ascultă copiii, cei de azi fiindcă părinţii nu acceptă că nu mai e ca pe vremea lor. Şi cu cine stai de vorbă, aceluia eşti tentat să îi dai dreptate, fiindcă niciodată nu a fost uşor de desluşit adevărul adevărat, dar astăzi parcă este şi mai greu ca oricând. Poate şi de aceea unii lasă casa şi curtea în care au crescut, părinţi, fraţi şi surori, uliţa satului, apartamentul din oraş, ţara cu totul, plecând cu gândul reîntoarcerii cândva ori nici măcar cu acesta… Însă nu despre plecări sunt rândurile acestea. Ci despre rămâneri… Sau cel puţin aşa vreau să văd casa care a început să apară dintre mărăcinii şi buruienile unui loc pe care îl ştiu pustiu de multă, multă vreme, în mijlocul unei aşezări de pe Valea Slănicului.
Printre picăturile dese ale uneia dintre dimineţile trecute am văzut, pe fereastra maşinii, mai întâi locul dintr-o dată curăţat. Apoi au apărut câţiva stâlpi de lemn pentru gardul ce va împrejmui lotul de casă. Sub crengile umbroase ale singurului copac rămas în picioare a fost pusă deja masa la care s-aşază lucrătorii când îşi trag sufletul şi îşi potolesc foamea. Dimineaţa şi seara mă uit la locul acesta şi, fără a cunoaşte cine sunt cei care îl şi vor însufleţi, mă bucură viaţa pe care o prinde cu fiecare zi mai mult un loc până mai ieri îmburuienat, dovada că poate nu s-a pierdut cu totul rostul acela vechi, românesc, de a-ţi aşeza şi a-ţi conduce viaţa şi după credinţa că trebuie să rămână în urma ta măcar un copac, dacă nu şi o casă , iar cu voia lui Dumnezeu şi un copil. Sigur au planurile lor aceia care o vor locui şi le doresc ca toată stradania şi dragostea lor pentru „cuibul” pe care şi-l construiesc- şi nu e uşor de făcut o casă!- să fie, aşa cum spun bătrânii, ca rândunelele care poartă noroc şi iubire casei unde se aciuează. Fiindcă , spun tot ei, nici pomul, nici copilul, nici casa nu cresc fără iubire. Ba nici piatra de fântână nu se aşază bine dacă nu e pusă cu iubire de oameni, şi nici apa nu e bună dacă fântânarul nu meştereşte cu drag de semeni şi cu respect faţă de „comoara” ce vine din adâncuri spre a potoli însetări !
Iar mie îmi pare a fi şi o părticică de noroc şi o alta de iubire pentru satul care îşi adaugă ziduri tinere, poartă nouă , suflete hotărâte să se statornicească în locul acesta. Şi tot la fel pentru comuna care, la şoseaua care o străbate de la un capăt la altul, îşi schimbă faţa cu o casă „răsărită” din pământ şi din gândurile pe care şi le face orice om când se înhamă la ceva greu cum e să-ţi ridici un acoperiş deasupra capului. Fiindcă imaginea aceasta are pentru mine o semnificaţie chiar mai mare decât hotarul acestei comune-care este şi aşezarea rădăcinilor mele- suprapunându-se aproape perfect pentru conturul ţării ăsteia în care sunt tot mai multe locurile în care fie casele rămân goale, părăsite de cei care pleacă să-şi facă un rost în lumea mare, fără să se mai uite înapoi, fie îşi înalţă „ca din apă” etajele, balcoanele dar duc dorul celor care să le umple cu viaţa lor, trăită deocamdată pe meleaguri străine, de cele mai multe ori neştiind când, dar mai ales dacă se vor mai întoarce.
Eu vreau să cred că în primăvara viitoare voi vedea înflorind un copac sădit chiar de cei care încep să-şi împlinească rostul punând cărămidă peste cărămidă nu doar la temelia casei lor, ci şi a vieţii lor. După vrerea lor şi îngăduinţa celui de Sus, într-o zi poate va privi cum trec maşinile una după alta, în jos şi în sus, un copilaş. Ce frumoasă ar fi şi o fântână, cu apă rece, la poarta casei şi la marginea drumului de asfalt !
Deocamdată, casa pe care o văd acum ridicându-se într-un sat tot mai îmbătrânit şi mai părăsit- cum sunt mai toate satele României de azi- îmi pare a fi un luminos semn de normalitate, de viaţă aşezată, tihnită, de alt început, de continuitate, de a fi, a trăi şi a rămâne. Sau măcar de a pleca şi a te întoarce în cuibul tău… O casă cu o fereastră spre trecut şi cel puţin două ferestre spre viitor ! Altfel, nu numai oamenii îmbătrânesc şi se sting, ci şi aşezările !
