Florin Tanasescu
– Eu te-am visat sau tu pe mine, buhă, noaptea trecută? Te-ntreb fiindcă, azi-noapte, luna mi-a bătut în geam. Și avea, cucuvea ce stai lipită de geamul meu, formă de cruce.
– În ţara asta nebună, ce formă vrei să aibă un astru? De stea? De Cale Lactee? De cântec?
– Iar soarele, ce trebuia de mult s-apară, unde e ?
– E cântec. Sau, ca să ţi-o spun pe-a dreaptă, aruncă peste voi ceva raze, sub formă de descântec. Deși, tare mă îndoiesc că-n ţara asta un descântec poate să vindece ceva. Nici “Tatăl Nostru” și nici „Crezul” nu-și mai fac efectul. Rugăciunile voastre sunt precum algocalminul. Vă amorţesc durerea, mai spre seară, dar vă trezesc în crucea nopţii. Cu grijile, necazurile, durerile voastre. Și-atunci, cred că știi bine, nicio rugăciune nu-și mai face efectul.
– Nici chiar două fiole de algocalmin odată ?
– Vorbești de nerozii în ţara unde viaţa e un chin.
– Tată, eram mic. M-ai trezit pe la trei noaptea să vedem, ziceam ca un copil nătâng, Aluna. Dar era Luna . Și cineva cobora pe ea. Era o scară care parcă nu se termina. Eu am crezut că Dumnezeu coboară. Dar Dumnezeu nu poate vorbi așa: “Un mic pas pentru om, un mare pas pentru omenire”. Mi-ai explicat că era unul, Armstrong, american.
– Poate vorbi așa și Dumnezeu, dar nu pentru tine, nu pentru noi. La noi, în noaptea sufletelor triste, e întotdeauna trei dimineaţa, copile. Deci nu mai crede tot ce vezi sau zici că ai văzut în astre, la ceasul zorilor. Aluna-Luna era și ea altceva, cândva. Și eu, și maică-ta și tot neamul nostru – vorbesc de-o Românie-ntreagă, credeam că, da!, un mic pas pentru om înseamnă mai bine și pentru tine, și pentru noi. Și Dumnezeu, într-adevăr, pe scară cobora. Dar nu aici, dar nu în ţara asta.
– Pe scara aia, de pe Lună-Alună, Dumnezeu a zis că va fi bine. Doar că s-a lovit la un picior. Acum o fi bine ?
– Evident că da. S-a tratat prin ţări străine. A stat vreo șase zile în spital. Alţi dumnezei în haine albe, noi le zicem, din obișnuinţă, doctori, l-au îngrijit atât de bine, atât de mult, încât îţi vine să crezi ?, la un moment dat chiar El s-a plictisit de-atâta atenţie ce i se acordă unui bătrân bolnav. Atât de mult l-au sâcâit cu grija și bunăvoinţa, până a obosit. Abia a șaptea zi l-au externat. Și-atunci s-a odihnit de-atâta grijă omenească.
– Păi nu știau că e chiar El ?
– Habar n-aveau! Dar așa este prin alte părţi. Fiecare om are pentru ei chipul lui Dumnezeu.
– Iar pe la noi, prin România ?
– În ţara asta, ce formă vrei să aibă, naivule, un astru ? De soare ? De Lună sau Alună ?
– Iar ai venit, buhă nebună, la geamul meu ? E seară iar ? Se face din nou noapte-n România ?
– Se lasă noaptea. Dar am vești bune. Dacă zici “Tatăl Nostru” și-apoi “Crezul”, îţi dau vreo trei fiole de algocalmin. Le-am luat fără reţetă. Să uiţi de toate: de soră, de tată, de neam. Chiar și de moarte.
– Și soarele va descânta, din nou, o ţară în care se-aude un surd suspin ?
– Da, dacă-i dau și lui vreo douăzeci de milioane de fiole de algocalmin.
