Lucian Avramescu
Am ieșit, duminică dimineaţa, cu doamna mea, la sugestia ei, să facem un pas prin Mănăstirea Cernica. Văd, de obicei, în ţară sau străinătate, bisericile sau alte lăcașuri de cult, ca pe monumente istorice și de artă, atent la detalii de arhitectură și dezgropând din memorie, date culturale pe care le-am dobândit din lecturi.
Nu-mi place la Cernica, am zis, poate mergem la Pasărea, unde o străbunică de tată a fost stareţă, dar murind toţi ai mei, nu-i știu numele de călugăriţă. Tata îi spunea, evocând-o, Mimaia, femeie în straie negre, înaltă și uscată. Hai la Cernica, a insistat doamna mea, cu toate că știe două din motivele care mă fac să trec nu foarte încântat pe aici. Acum câţiva ani am asistat, fără voie, în parcarea din incintă, pe malul lacului, la sfinţirea unor limuzine. Câţiva indivizi grași plăteau un popă la fel de gras, să le dea cu sfinţenie volanul, roţile, frâna. Bagă și-n portbagaj! – a ordonat unul cu cămașa descheiată pe burtă, iar omul bisericii a executat, mai ales că proprietarul îi împodobea anteriul cu sute la fiecare sfinţire de componente.
A doua întâmplare pe care o așez în galería nedumeririlor scârboase din lumea asta e legată de Arghezi, fost diacon la Mănăstirea Cernica. Stareţul de la Crasna, părintele Nicodim, mi-a povestit nu cu multă vreme în urmă cum a părăsit Tudor Arghezi viaţa monahală. La Cernica, în biserica principală, în corul alcătuit din vocile ieșite de sub sutane, glasul lui Arghezi nu se prea auzea. Mă, s-a răstit la el, arhiereul cu cel mai înalt grad, stăpânind patriarhal tot Bărăganul nostru de biserici, chinovii și mănăstiri, tu n-ai glas? Ba da, a răspuns timid Arghezi, care avea într-adevăr o voce mai stinsă, dar nu pot cânta mai tare. Ia scoate, mă, limba! Supusul ierarhiei, în persoana unuia dintre cei mai iscusiţi mânuitori în scris ai limbii române, a executat comanda, prilej cu care sfinţia sa arhierească i-a trântit un scuipat în gură, cu consistenţa unei flegme. Din clipa aceea, Tudor Arghezi a abandonat biserica – nu și pe Dumnezeu, pe care l-a slăvit în felul lui – și s-a consacrat scrisului, devenind o creastă a Bucegilor făptuitorilor de slove aurite.
La Cernica, azi, am plătit un acatist, scris de consoartă, pentru sănătatea tuturor celor vii din neamul meu și al ei, trecând acolo, fraţi, surori, veri care mă urăsc, fiindcă – zice ea – e bine să te rogi și pentru cei care-ţi sunt potrivnici și te dușmănesc. Am plătit pentru ca lista de prenume să fie citită 50 de zile la rând, timp suficient, sper, pentru a birui pizme și a aduce sănătate, dacă nu mie, măcar dușmanilor.
La icoane am stat puţin, iar slujba am ascultat-o din curte, pe o bancă din vecinătatea unui cireș cu o uriașă bogăţie de fructe verzi, ca niște mărgele. Am pus apoi lumănări. Eu la morţi, ea la vii. Morţii sunt mai numeroși ca viii.
Mănăstirea Cernica e plină de inscripţii cu ce să nu faci. Dar are în aer și-n cer o lumină care mi-a pătruns în suflet, a umblat pe fruntea mea și mi-a mângâiat-o, a stins, ca pe lumânări, interogaţii, m-a îndepărtat de neliniștile apăsătoare. Spre deosebire de alte dăţi, lumea era mai puţină, credincioșii mai rari, iar sfinţirea limuzinelor de lux nu era programată azi.
