Giorgiana Radu
Cărţi pe nedrept uitate, cărţi care lipsesc astăzi din pregătirea sufletească a cititorului, din ce în ce mai rară…
”Fișele lirice care compun această carte sînt, geografic, rodul unor perindări, iar în timp – niște sedimentări sustrase risipei”, înştiinţează Lucian Avramescu cititorul, în debutul cărţii sale „Transplantul de albastru”, apărută la Editura Sport – Turism, în anul 1978, carte ce adună primii ani de gazetărie ai scriitorului, la Râmnicu Vâlcea.
Pagină cu pagină, poetul se divulgă, scrierea pur jurnalistică fiind detronată de armonioasele metafore care arată nu doar talentul tânărului autor, ci și grija pentru redarea frumosului în cuvinte alese. Împărţită în trei capitole: „Popasuri sentimentale”, „Interioare de anotimp” și ”Prin lumea făuritorilor de etern”, cartea poate fi percepută ca un uriaș reportaj despre bogăţiile Văii Oltului, palpabile atunci, și pe alocuri și astăzi, despre istoria de demult, dăinuitoare peste timp, despre mănăstiri și case memoriale, meșteri populari și peisaje fermecătoare.
În ”Satul transplantat ca o inimă”, ghidul Lucian Avramescu ne arată Muzeul Bujoreni, unde se găsesc ”Arnotele și Dragomirnele fiecărui sat”, unde vedem stâlpii de poartă de la Mateești, „o piesă de o indicibilă frumuseţe, care răstoarnă întrucîtva legenda unicităţii porţilor maramureșene”, și stăm de vorbă cu cei trei meșteri populari, responsabili în conservarea tradiţiei și istoricului pieselor preţioase.
„Priviţi, cînd treceţi prin satele noastre, niște căsuţe modeste, de dimensiunile unor chilii, aproape dizolvate în natură, cu pereţii albi și acoperișurile de șindrilă în care lemnul este înnegrit de vreme. Culorile – nu poţi să nu faci asociaţia – sunt cele ale straiului ţărănesc și casele acestea arheologice, nelocuite de nimeni, dar inchiriate definitiv de istorie, seamănă, privite de undeva de departe, cu niște bătrâne singuratice, purtând broboadă neagră și straie scrobite de sărbătoare. Ele sunt documente iconografice, minereurile unei geologii fabuloase, păstrându-și forma numai pentru că timpul coroziv s-a întîmplat să le uite”.
Obiectul muzeal recapătă viaţă prin forţa autorului de a insufla, prin cuvinte, pulsul realităţii de cândva: „Cum ar arăta, locuită, una – oricare – din cele douăzeci de gospodării transplantate în perimetrul muzeului de la Bujoreni? Sub casă, ca o intrare de bîrlog, ca o peșteră secretă, ca un accident de zidire, se deschide pivniţa, depozit cu miresme, în care sunt îngrămădite una lîngă alta, de-a valma, într-o ordine imposibil de prevăzut, putini și doniţe, butoiul cu cepul retezat, sigilînd vinul vechi pentru sărbători, mănunchiuri uscate de cimbru și leuștean, struguri stafidiţi, agăţaţi la grindă, funii împletite din usturoi și ceapă, umbră, umezeală, tăcere”.
(va urma)
