Rodica Paraschiv, deputat PSD Prahova
Sunt o necesitate legile filiale, reglementările legale prin care copiii sau nepoții sunt obligați să își întrețină, în anumite condiții, părinții sau bunicii? Sunt destul de multe state în întreaga lume în care există asemenea exemple legislative, dar în care aplicabilitatea lor este pusă la îndoială, având în vedere că părinții ar trebui să își acționeze în instanță propriii copii.
Este necesar să dezbatem o asemenea lege și, mai mult, să o punem în practică? Am ajuns într-un asemenea vid moral încât să nu ne gândim să avem grijă – personal sau ca stat – de bătrânii noștri? Aș vrea să răspund că nu. Aș vrea să cred că totul poate fi rezolvat foarte simplu, fără a aplica o lege în acest sens: să avem grijă unii de ceilalți, să ne aplecăm asupra celor care au nevoie de ajutor. Și nu numai atunci când acest ajutor ni se cere, ci și atunci când – din modestie sau din orgoliu – nu se apelează la sprijinul celor în putere pentru a ne ajuta bătrânii.
La Parlament a fost depus un proiect de lege prin care copiii ar urma să fie obligați din punct de vedere legal să își întrețină părinții, proiectul legislativ introducând plata unei pensii de întreținere de către copii pentru părinții inapți de muncă sau care se află în dificultate.
La polul opus, avem situația copiilor abandonați de părinți și de rude. Există, într-adevăr, un sistem mult mai bine pus la punct în acest domeniu. Chiar dacă, încet-încet, centrele de plasament vor dispărea, iar toți copiii aflați în dificultate vor fi transferați către asistenții maternali specializați sau către membri ai familiei extinse, suntem puși și în aceste cazuri în situația de a ne întreba: cât de bine funcționează acest sistem? Și, mai mult decât atât, cum se descurcă minorii aflați în familii care îi trimit la muncă cu ziua și le impun să abandoneze școala, singura lor șansă pentru a spera la o viață mai bună?
Suntem puși în fața unor situații diametral opuse și, totuși, la fel de greu de gestionat, dacă ne lipsește interesul sincer pentru rezolvarea lor.
De aceea, este necesar un apel al fiecăruia dintre noi către sine, atât pentru soarta copiilor necăjiți, cât și pentru soarta bătrânilor aflați în dificultate, în ultimii ani de viață.
Am ajuns, oare, într-o stare de degradare morală și de lipsă de empatie încât să apelăm în mod obligatoriu la legi pentru a ne face datoria?
Eu cred și sper că nu, deși realitatea demonstrează că mulți oameni și-au pierdut chiar și omenia. O lege nu se poate da pentru cazuri speciale, întotdeauna vor fi mulțumiți, dar și nemultumiti. Este păcat, însă, ca legile firii să nu-și mai producă efectul natural, părinții să uite că au obligații față de copii, iar copiii să nu încerce să dea ultimelor zile pe care părinții le mai au de trăit demnitatea pe care aceștia o merită!
