Florin Tănăsescu
Avea în jur de 30 de ani, era văduvă și îmbrăcată prost. Nu era nici sexy ca Madame Bovary, și nici precum “La femme de trente ans”, a lui Balzac.
Cum ziceam, avea 30 de ani. Iar noi, copii săraci și sceptici ai plebei mai mult sau mai puţin proletare din anii `80, râvneam la ea. Aveam 24 de ani, dar ce contează o așa diferenţă când “primii șase ani sunt grei până-ajungi în anul trei”? Eram studenţi, deci, nu “Băieţii de pe strada Pal”.
Revin la ea: nicicând nu o zărisem prin saloane, prin cafenele, prin vreun coafor – v-am spus, era un pic cam ne-ngrijită – și nici măcar de partea cealaltă a străzii, în lumea paralelă – cochetă siluetă așteptând la semafor. Nu, femeia râvnită stătea-ntrun colţ, părăsită, în Anticariat.
Și amândoi o doream mai aprig decât nu-și dorea Labiș să vină “frumoasa jertfă a pădurii mele”. Că deh, eram studenţi, iar nu copii, pe la Brașov, la Silvicultură…
La prima pauză, am lut-o la goană. Am uitat de viciul clasic – fumatul de ţigară – și alergam ca doi nebuni după ea. Pe străzile înguste din Brașov, suflete rebele pe străzi paralele ale anilor ’80. El, rivalul meu, pe Diaconu Coresi, eu pe Strada Lungă. Am ajuns primul și i-am cerut mâna domnișoarei. A acceptat. Am luat-o de pe raft cu emoţie. Cred că m-am și înroșit un pic.
– “Femeia nisipurilor” mă cheamă, se prezentă ea, fiindcă prea puţini auziseră de domnișoara născută nu la pension, ci inventată în Ţara Soarelui Răsare. Născocită de unul, Kobo Abe.
– Sărut-mâna! , a mormăit ursuz necioplitul din mine, la gândul că am dat șapte lei pe ea, rupându-mi de la gură halba de bere de la cârciuma numită studenţește ”Groapă”.
Nu, n-am superstiţii de Ev Mediu, dar rămân la ideea că această femeie a schimbat pentru todeauna destinele a doi bărbaţi. (Deși, mai corect ar fi să spun că amândoi am făcut parte din generaţiile cu nostalgiile uitate în anticariate).
Cartea doamnă-domnișoară a devenit (iertaţi-mi fetișismul!) obsesia mea. Am citit-o într-o doară. O dată, de două ori. Poate chiar și-a noua oară. Nu știam că ea avea să-mi devină “Femeia nisipurilor” – ţară.
Am zis, nu cred în superstiţii, în ghicitul în palmă și alte prostii, dar asta a fost șansa colegului meu: să o rateze pe văduva – ţară “Femeia Nisipurilor”, care trăiește azi în Ţara Soarelui Apune. Eu, m-am afundat în Groapă, alături de ea, femeia – carte a studenţiei mele. (Chit că, repet, sper că fac parte din generaţia cu nostalgiile uitate în anticariate). El, care păcătuise râvnind la femeia altuia – se cade să-i dau numele, Adrian Laza – a ajuns pe
Himalaya.
Firește, femeia gropii și-a nisipurilor mele îmi intră acum, după treizeci de ani – fatidică cifră ! – în gât, în ochi, în urechi. Mă scoate din minţi și presimt că de-o apucă dracii, mă omoară din senin. Dar, con – vieţuiesc cu ea. Dar, supra – vieţuiesc în ea. În Groapă, nu sus, acolo, pe Himalaya…
E drept, ca și-n romanul lui Kobo Abe, cineva mi-a aruncat, cândva, o cordelină pe care să mă caţăr. Să ies. Dar nu pe Everest, ci tot aici, prin Est. Era târziu și era noapte. Și mi-a fost frică. Nu de întuneric, ci fiindcă am văzut nu neamul meu, ci ”Chip străin”. Și-am mai văzut și “ Harta arsă” a ţării mele.
(Da, știu, e cazul să repet a trei oară, spre a mă lepăda de ce-i mai rău: Sper că fac și eu parte din generaţia cu nostalgiile uitate prin anticariate).
“Nu știu să zbor, dar am știut cândva” este consolarea mea în nopţile de insomnii, când “Femeia Nisipurilor” – Ţara lui Soare Apune sforăie de rupe pământul. Uneori, grohăie și la televizor că totul va fi bine, deci, naţie, somn ușor !
Stimaţi contemporani, aveţi idee ? E noapte sau e ziuă afară?
