În „Toscana României”, la Sângeru – regal în piatră, lemn de vioară, lumina cuvântului şi „rădăcini” ale inimii

Poetul Lucian Avramescu şi violonistul de talie mondială Alexandru Tomescu au aşezat, faţă în faţă, marea cultură lângă  durabila civilizaţie a ţăranilor cioplitori în stâncă 

Luiza Rădulescu Pintilie

În chiar ziua în a cărei dimineaţă clopotele bisericilor şi-au risipit glasul argintat şi peste dealurile ce înconjoară, ca un brâu încă verde, comuna Sângeru, de la graniţa Prahovei cu Buzăul, vestind marea sărbătoare a „Adormirii Maicii Domnului”, lumina înserării a însoţit înălţătoarele sonorităţi cu măiestrite acorduri venite dinspre lemnul şi corzile unei viori Stradivarius, atinse, de la înălţimea unei scene unice din frumoasa curte a Muzeului Pietrei şi a celor peste 50 de premii internaţionale cu care a fost încoronat în întreaga lume, de violonistul de renume mondial Alexandru Tomescu.
Apoi, timp de câteva ceasuri, regalul s-a scris pe miile de pietre adunate laolaltă de scriitorul şi jurnalistul Lucian Avramescu în muzeul pe care l-a fondat şi l-a donat poporului român şi mai ales pe finele pergamente sufleteşti ale celor prezenţi, aduşi de prietenia faţă de acela care însufleţeşte „cu nebunie şi dragoste” – după cum el însuşi a declarat nu o dată – acest loc, de iubirea faţă de scrierile sale – poezie, teatru, roman, articole de presă, dar şi de dorinţa de a-şi dărui o sărbătorească evadare din tulburarea şi de sub tăvălugul zilelor de azi.
Primul cântec – scris în jurul anilor 100 DC – a fost dăltuit pe o piatră, potrivit unei descoperiri de acum aproape un secol şi jumătate din Turcia…
„Cât timp trăiești, strălucește /Și nu te întrista defel” spun câteva dintre cuvintele sale şi am încredinţarea că şi pietrele de la Sângeru, cioplite de ţărani sau de puterea dumnezeiască, au adunat în eternitatea lor muzica venită parcă din altă lume a lui Bach- cel despre care s-a spus că este singurul muritor în stare să scrie, cu naturaleţe, ceva şi pentru Dumnezeu şi pentru omul obşinuit- acordurile „Baladei” lui Ciprian Porumbescu, dar şi ale vienezului F.Kreisler, prieten al marelui compozitor George Enescu, în interpretarea dăruită de excepţionalul artist Alexandru Tomescu, în miez de august, unchiului său, Lucian Avramescu, celor prezenţi şi satului în care a copilărit şi în care, aşa cum a spus cu emoţie, „legăturile de sânge nu se vor şterge niciodată”.

Pe sub poarta impunătoare, cu stâlpi încrustaţi, acoperiş şi şindrilă din piatră, preschimbând lemnul tăiat pe lună plină din Maramureşul istoric cu nemurirea aşchiilor stâncoase, cioplite cu migală a trecut mai întâi, în ziua rânduită în calendare drept 15 august, fiecare oaspete al Muzeului Pietrei , venit cu bucurie la încă una dintre acele serbări cărora scriitorul şi jurnalistul Lucian Avramescu are aleasa pricepere de a le da căldură, emoţie, profunzime şi, de fiecare dată, cel puţin un argument al hotărârii de a mai exista şi o dată viitoare. Gazdă primitoare, precum pe cel mai de seamă invitat l-a întâmpinat şi l-a îmbrăţişat Lucian Avramescu- alături de minunata sa familie, soţia şi fiica sa- pe fiecare dintre cei prezenţi, fie el ajuns pentru întâia dată în acest loc, ori revenit la „chemarea” pietrelor.( Cele despre care Lucian Avramescu crede că „ascund” geniul creator al acestui popor care l-a dat pe marele Brâncuşi încât în acest spaţiu e definitorie nu doar o civilizaţie a lemnului, ci e reprezentativă şi o civilizaţie a pietrei).
Apoi, chipurile oamenilor au început să se confunde cu cele cioplite în piatră, alcătuind împreună un public devenit doar… inimi! Fiindcă sigur nu au putut fi oaspeţi ai casei, ai familiei şi ai muzeului său oameni cu inimi de piatră- dacă or fi existând şi din aceştia!- şi, mult mai sigur, geologii au confirmat deja că fiecare piatră e vie şi are inima ei! Şi lângă „casa care are peste 200 de ani, în care stau respiraţiile bunicilor săi”, în care se mai văd capetele vechi de grindă al zidirii ridicate de bunicul său – Victor N. Avramescu – pe ruinele unei locuinţe de pe vremea lui Carol I, cumpărată cu solda sa de soldat întors de la Mărăşeşti şi căreia, cu multă, multă trudă, de mai bine de douăzeci de ani, nepotul său, Lucian Avramescu, i-a dat o „viaţă” şi mai frumoasă precum cea dintâi, în piatră şi lemn, dar şi într-un loc în care parcă se aud, peste timp, sunetele melodioase ale celor patru pianine cumpărate de acelaşi Victor N. Avramescu copiilor săi, s-a petrecut totul. Un tot care nu încape în cuvintele unei relatări, pentru simplul fapt că a fost, din prima până în ultima sa clipă, trăire şi emoţie.

Aşezat pe o scenă de piatră, sub balconul din lemn de pădure, cum nu prea se mai află acum pe dealurile dimprejur, care plâng sub mărăcinişuri, cum cu durere a spus, văzând, parcă, în faţa ochilor, codrii şi livezile de cândva, a rememorat scriitorul Lucian Avramescu momente ale istoriei locului, ale istoriei familiei sale, care sunt şi ale propriei istorii. Şi ce nu au spus cuvintele rostite au spus cele nerostite, fiindcă nici distinsa gazdă nu a fost ocolită de intense trăiri. Ar fi trebuit văzute şi auzite de aproape bucuria şi mândria cu care a spus că frumuseţea locului rădăcinilor sale, Sângeru – cu nume venit ori de la arbuştii sângerii, ori de la sângele ce a înroşit pământul după o luptă cu tătarii – l-a făcut pe un jurnalist străin, care a trecut pragul muzeului, să-l declare „Toscana României”, făcând trimitere la renumita zonă din centrul Italiei! Apoi, în acest cadru a curs dialogul – şi el amestec de mărturisiri, întrebări, răspunsuri, dar şi deplină libertate lăsată privitorilor să „citească” printre rânduri, cu invitata specială a acestei ediţii a serbărilor, jurnalista Dana (Grecu) Chera. Ieşită pentru o vreme, ca mămică a unei „minuni” de fetiţă,din „malaxorul” unei emisiuni de televiziune cu audienţe maxime la Antena 3, zilnic, timp de mulţi ani, jurnalista a făcut în faţa celor prezenţi un interesant portret al jurnalistului şi al jurnalisticii, construit în jurul unei inedite parabole despre umbre şi lumini. Parabola înţeleptului care îşi întreabă ucenicii despre semnul care vesteşte că noaptea se preschimbă în zi şi îi ajută să înţeleagă că nu e, de exemplu, acela că măslinul poate fi deosebit de alt copac, ci momentul în care vezi chipul unui om. Şi nu pe cel al unui om oarecare, ci pe cel al unui prieten… Dacă, unde şi când se va întoarce în televiziune a lăsat apoi jurnalista fiecăruia dreptul să se gândească şi nu puţine au fost vocile care i-au spus că îi este aşteptată revenirea. Între complimentele pe care, galant şi meritat i le-a făcut Lucian Avramescu jurnalistei Dana (Grecu) Chera, coborâţi amândoi de la înălţimea scenei la cea a oaspeţilor aşezaţi pe pietre, aceasta a găsit răgazul unei neaşteptate întrebări, iar răspunsului primit de la jurnalistul care nu s-a sfiit niciodată să critice, cu forţă şi cu un stil inconfundabil, toate puterile pământene, nu i se mai cuvine adăugat niciun cuvânt. „Ce l-aţi întreba , maestre, dacă l-aţi întâlni, pe Dumnezeu?”. „Aproape fără nicio secundă de gândire, jurnalistul-scriitor a răspuns: „Ce-ai avut, Doamne, cu singurul tău fiu de l-ai răstignit pentru o lume care nu a devenit mai bună ?! Eşti un Tată care nu îmi placi!”. Rămas deschis, răspunsul a tulburat pentru o vreme locul, oamenii şi pietrele, însoţite atât de frumos de un hibiscus plin de flori liliachii, aşezat lângă ghizdurile rotunjite ale unei fântâni, de lianele lungi, pline de frunze, ale viţei-de-vie sălbatice, ajunse până la acoperişul casei de parcă ar vrea să urce la cer, de tufele de trandafiri dăruite Muzeului Pietrei de Şcoala de Flori, spre a însoţi, în culori şi parfum, aleile, tronul asemenea celui de la Balcic al Reginei Maria, crucile simple sau duble- cum nu mai sunt nicăieri altundeva în spaţiul ortodoxiei, ulcelele cioplite – replici ale celor de lut.
Înainte ca fulgere răzleţe să brăzdeze cerul, toate marile scene ale lumii pe care a cântat violonistul de talie mondială Alexandru Tomescu, din Europa în Japonia şi în multe alte locuri, au devenit una singură: la Sângeru – satul copilăriei sale, al „rădăcinilor” sale, al locului de lângă salcia unde doarme întru eternitate tatăl său, apreciatul pianist Adrian Tomescu, şi al pământului care consideră că face parte din ADN-ul fiecăruia dintre noi. Urmărit din balcon de mama sa, Mihaela Tomescu – o renumită profesoară de vioară şi de delicata sa fiică, precum un lujer de floare, Katerina, cel mai cunoscut violonist român contemporan (născut în 1976), Alexandru Tomescu, a început recitalul mărturisindu-şi bucuria de reveni pe piatra scenei din curtea casei unchiului său şi de a concerta la aniversarea sa. Apoi, a ales să cânte Bach – „compozitorul care aparţine marii muzici” şi care are forţa spirituală de a-l face pe ascultător să se desprindă din zgomotul de fiecare zi, „Balada” – cea mai cunoscută piesă a lui Ciprian Porumbescu şi o lucrare semnată de un compozitor prieten al marelui George Enescu – F.Kriesler.
Şi dacă nu puţine au fost momentele în care muzica a sunat dumnezeieşte, lângă certa virtuozitate interpretativă poate că s-a alăturat şi faptul că lemnul din care sunt confecţionate celebrele viori Stradivarius, provenit cel mai adesea din munţii Balcani, inclusiv de pe meleaguri româneşti, va fi fost în cazul viorii pe care cântă Alexandru Tomescu din pomii aflaţi în pădurile bucovinene, aproape de mănăstirea Putna…
Când abia se încheiase regalul notelor, i-a luat locul cel al poeziei. Când a citit din volumul „Să strigi femeia pe numele de vers”, poetul atâtor scrieri despre iubire şi, mai nou, scriitorul piesei de teatru „Să nu furi niciodată o mireasă” şi al romanului „Despre singurătate”, Lucian Avramescu, s-a grăbit să adauge că fiecare femeie are în ea un vers de poezie. Când a recitat „Bună seara, iubito”, a închis cartea, a aşezat-o lângă celelalte ce îi poartă semnătura şi fuseseră aduse, cu grijă şi tandreţe, de soţia sa, spunând-o pe de rost, şi la fel unii dintre cei care l-au ascultat, dovadă că l-au însoţit cuvânt cu cuvânt.
Şi pietrele au avut cuvântul şi muzica lor! Trovanţi – „pietre cioplite de Dumnezeu”, cum le spune scriitorul, neatinse de mâna cioplitorilor, pietre aduse din râpe şi de lângă cursuri de ape, pietre comandate la meşteri ţărani, unele păstrând încă blocul din care au prins viaţă…
Într-o sală specială a muzeului – câteva lucrări de mare valoare ale regretatului sculptor George Apostu, aduse de la Paris, printre care un Iisus Răstignit – unul dintre cele trei exemplare în bronz făcute după mulajul original. Într-o alta, o expoziţie de caricatură semnată de Marian Avramescu, artist al peniţei cunoscut la nivel european, reunind mari personalităţi din „satul numit Terra”. Cu bucurie a vorbit scriitorul şi despre primele lucrări de grafică ale talentatei sale fiice, Luciana, expuse lângă o fereastră, ca o simbolică deschidere spre un viitor spre care se îndreaptă însoţită şi de moştenitul talent al mânuirii cuvintelor. Cu bucurie şi emoţie a urmărit-o când aceasta i-a adresat un mesaj de aniversare, stabilind de pe acum sărbătorirea sa la… 101 ani.
* * *
Peste calda înserare a venit, dintr-o dată, dinspre dealuri, o răcoare binefăcătoare, completată din când în când de străfulgerări cereşti… Căldura prieteniei şi cea a unor înrădăcinări de rudenie au rămas adânci, pe o frumoasă listă de suflet. I-au fost alături scriitorului, împreună cu mulţi alţii, prof.dr.Daniela Bartoş, medic specialist Cardiologie, fost ministru al Sănătăţii, medicul primar obstetrică-ginecologie Luminiţa Dima, fostă colegă de şcoală, naşă a fiicei sale, cu care am avut privilegiul unui dialog pentru care îi sunt recunoscătoare, în care îmi mărturisea ce mare preţ pune pe legătura din priviri cu fiecare dintre pacientele sale, jurnalistul Cornel Nistorescu, patronul Rombeton – Gabriel Subţirelu – cu care jurnalistul Lucian Avramescu a umblat prin lume şi care i-a adus „cea mai bună pâine care se face pe pământ”, scriitorul Sergiu Ruba – fost președinte al Asociației Nevăzătorilor din România, ing. Martha Maria Mocanu – director general al firmei BES România. Şi mi-a fost lesne să înţeleg că, de fapt, fiecare dintre cei care l-au însoţit, până către noapte, la un pahar de palincă de 54 de grade şi un pahar regal de… vorbă are un colţişor luminos în inima scriitorului Lucian Avramescu, cum şi domnia sa are înscris pe piatră, pentru a nu se şterge, locul său în inimile
multora…
Şi cum de fapt şi Muzeul Pietrei din „Toscana României” ar merita să-şi găsească aşezarea cuvenită în cât mai multe inimi, începând cu cele ale acelora care s-au născut şi trăiesc chiar la Sângeru şi întârzie încă să afle ce mare şansă au…