Lucian Avramescu
Este o viziune din Evanghelie, în care din gropile pământului ies făpturi scheletice să-l întâmpine pe Iisus. Imaginea, fără multă fantezie, poate fi așternută, ca o hartă, peste casa-cimitir a monstrului din Caracal. Dacă vrednicii noștri criminaliști, cu și fără epoleți, nu au găsit decât niște oase vechi, e drept că de om, în grădina ororilor, iar din Alexandra – ultima din cele 18 sau 22 de fete dispărute fără urmă din Caracalul care avea cândva teatru, bancă și șosea cu șarete – n-a rămas decât un cercel, nu cumva ea moare acum, chiar acum, când eu scriu și domnia ta, cititorule, binevoiești să mă lecturezi, legată cu sârmă de mâini și picioare, într-o catacombă a asasinului?
Dacă sub vrednica lentoare a căutătorilor, grijulii să nu șifoneze din grabă vreun paragraf de lege, ajustat de consăteanul ”Altă întrebare!”, spre a proteja drepturile violatorilor, asasinilor, corupților, fata moare acum, legată la gură cu scoci să nu țipe și cu o basma la ochi din ampla recuzită feminină a curții cu orori?
Dacă între multele declarații politice de îngrijorare care ies din gura miniștrilor, comentatorilor, anchetatorilor, premierului, președintelui, respiră greu, din ce în ce mai greu, într-un canal subteran, fata care nu mai are norocul ghinionist al unui telefon la îndemână să alerteze exersata lene a statului român?
În filmele cu orori americane, în final, un polițist, călcând peste obtuzitatea șefilor, acționând de unul singur, călăuzit de instinct, dărâmă zidul în spatele căruia prinde vie ultima respirație a victimei și o salvează. Totul se termină cu bine, cu happy end, zic ei.
Citesc texte scârboase cu o Alexandră agramată care scrie scrisori din Italia, de la brațul unui proxenet. Harnicul haz de necaz al românilor s-a țigănit și sluțit, iar câinoșenia e o bravadă. Halal națiune, bravos popor!
Și iar întreb și mă întreb, dacă fata – fiindcă experții în crematorii spun că era imposibil s-o ardă – e vie și legată, pitită undeva aproape, poate că în acel cimitir din curte și așteaptă să vină echipajul de la 112, promis în silă de o voce de milițian, dacă ea – nemurind de sete fiindcă a atins cu buzele peretele ud al pământului – ascultă pașii de deasupra care vin și pleacă, iar acum au plecat de tot fiindcă poliția nu umblă prin curtea unui gospodar, fie el asasin, fără prezența proprietarului?
Dacă, așa cum simte mama, fata ei e încă vie, nu trecută granița pe la Giurgiu, aspect neexclus fiindcă rețelele proxenete fac asta fără probleme, iar statul a uitat s-o dea în consemn la frantieră, ci pitită într-un buncăr aproape?
Un copil violat și omorât la Iași, căutat cu toate televiziunile care se țineau în urma spinărilor late ale anchetatorilor, n-a fost descoperit decât după ce vecinii au reclamat un miros de hoit care venea nu din Italia, ci din subsolul acelui bloc.
Domnilor anchetatori, politicieni care vă refaceți fața electorală schimonosită cu pudra ieftină a discursurilor, domnilor procurori cu îndatoriri legate de găsirea cadavrelor, grăbiți-vă, vă implor!
Poate că fata, fetele, nu-s încă în stadiul care să merite numite cadavru. Poate că Alexandra, legată cu sârme în grabă, sapă pe undeva cu unghiile, dar o lasă puterile și voi vă mișcați asasin de încet.
