Primele reprezentări iconografice ale Schimbării la Faţă sunt din secolul al VI-lea: mozaicul din Biserica „Sfântul Apolinarie“ din Ravenna şi cel din Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“ din Sinai.
Din Scriptură aflăm că Mântuitorul, luând pe Petru, Iacov şi Ioan pe muntele Taborului, „S-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veştmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.
Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una , lui Moise una şi lui Ilie una.
Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, un glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit; pe Acesta ascultaţi-L”. Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Matei 17, 2-6; text paralel: Marcu 9, 2-7; Luca 9, 28-36).
Pe muntele Taborului, trupul Său a fost străbătut de lumina propriei dumnezeiri.
Astfel, aproape toţi comentatorii Evangheliei sunt de acord că Schimbarea la Faţă a Domnului anticipează învierea Lui, iar învierea Sa o prefigurează pe a noastră.
Minunea s-a săvârşit cu câteva zile înainte de patimile Mântuitorului, în anul 33 de la naşterea Sa, în scopul de a întări credinţa apostolilor, pentru ca atunci când vor vedea patimile, moartea şi îngroparea Mântuitorului să nu se tulbure.
