Giorgiana Radu
Cine suntem cu adevărat? Nietzsche, marele filozof german, spunea, conform unui scriitor american, de origine rusă, că ar trebui să ne ghidăm traiectul vieţii astfel încât să devenim ceea ce suntem. ”Să devii cel ce ești”, este îndemnul omului de știinţă. Dar cum să pornești în această călătorie către tine, dacă nu ai un reper? Pentru a-l afla e nevoie de o bază educativă, spirituală, care să declanșeze senzorii propriei conștiinţe. Or, uitându-mă în jur, la diferitele medii sociale, nu prea se întrevede că ne-am strădui să ne cunoaștem cu adevărat, să evoluăm în adevăratul sens al cuvântului.
Pentru mulţi, evoluţia este sinonimă cu avutul material. Dacă avem o casă, o mașină, și ne mai permitem și o vacanţă, ne considerăm deja avansaţi. Ce importanţă are că scuipăm cojile seminţelor pe jos, că nu știm să punem mucul de ţigară în locul destinat, că …? Nu realizăm că aceste banale reguli de bun simţ, străine multora dintre conaţionalii noștri, fac diferenţa uriașă între popoare.
Oare, cine suntem cu adevărat, noi, românii? Cei pe care tocmai i-am evocat, sau cei care vor să devină cei ce sunt? Am întâlnit în aceste zile oameni din ambele categorii. Am identificat chiar și o a treia categorie, a celor care devin ceea ce sunt fără să-și propună, sau să-și dorească în mod expres. Pur și simplu se lasă ghidaţi de sentimentele frumoase care se regăsesc în fiinţa lor.
…Din mare iese un cuplu, ambii în jur de 40 de ani. Ea, o femeie cu trăsături fine și corp armonios. El, un bărbat suplu, plăcut la chip, infirm de ambele braţe. Nu știu istoricul acestei nedreptăţi a destinului, și aproape că nici nu contează. Mă gândesc că, poate, atunci când s-au cunoscut, el și-a putut îmbrăţișa partenera, i-a mângâiat chipul, a ţinut-o de mână, în plimbări la care doar luna a fost martor. Astăzi, acestea erau doar foste trăiri care nu păreau să le împiedice însă fericirea.
Lăsând apa mării în urma lor – senini, naturali, ea storcând mânecile tricoului care îmbrăca amintirea braţelor bărbatului său -, dictau și o lecţie importantă pentru infirmii fără de infirmităţi. Iubirea adevărată nu are nevoie de braţe, de picioare, de claviculă, ea se trăiește doar prin braţele sufletului. Pielea ei nu simţea dorul mângâierii palmelor partenerului. Ochii lui o mângâiau cât toate îmbrăţișările lumii laolaltă. Pentru mine, ei sunt un pas din drumul către devenirea a ceea ce suntem, ca oameni, ca naţie. Educaţia, faptele și gesturile umane sunt cele care dictează ascensiunea.
Faptul că mall-urile sunt pline, că foarte mulţi români își permit să înnopteze în hoteluri, unde o cameră costă cât dublul salariului minim pe economie, că pe plajă mișună oameni, precum turmele de oi pornite în transhumanţă, acestea toate și multe altele asemenea nu-mi par a fi semne care să arate evoluţia noastră. Arată, mai degrabă, superficialitatea în care ne ducem existenţa. Când consumerismul bate investiţia ( în educaţie, sănătate, infrastructură, în multe domenii), nu putem pretinde că suntem o ţară în plin clocot al dezvoltării. Avem, acest avânt, doar la nivel de individ. La nivel de ţară, avem mult, prea mult de recuperat. Drumul românilor către ei înșiși e lung și anevoios, iar pe alocuri pare retezat de o neputinţă.
