Lucian Avramescu
Am fost hirotonisit ”cetăţean de onoare” în câteva localităţi. M-am găsit undeva, într-o călătorie, drept nume de stradă. Treceam spre Mangalia și fiica mea cea mică, Ana Luciana, m-a avertizat că umblăm, conform vocii din GPS, pe ”strada Lucian Avramescu”. Era undeva, prin România. N-am dat de ea decât pe hartă, unde scrie că strada Lucian Avramescu dă în Ștefan Augustin Doinaș și se învecinează cu Lucian Blaga.
Orgoliul meu personal se putea cocoţa pe scări ameţitoare la Ploiești, unde am fost uns, după Nichita Stănescu și Mircea Ionescu Quintus, ”cetăţean de onoare”. Era primar Emil Calotă, pe care l-am cunoscut ca reprezentând ”partidul ploieștenilor”, altfel nu mă lăsam uns. Emil, care e un tip citit, ne-a anunţat pe noi, ”cetăţenii de onoare” vii, că vom fi părtași la marile decizii urbanistice, preponderent culturale ale municipiului care poartă medalia onomastică a scriitorului Caragiale și a actorului Caragiu. Și ne-a consultat, la întruniri colocviale, pe mine, pe fotbalistul Dridea, pe actorul… A plecat Calotă și a venit unul care se recomandă liberal. Trăgându-mă din familie cu credinţe liberale, l-am invitat telefonic la lansarea unei cărţi a mea în Ploiești pe primarul de azi. Vin, a zis el, cu o voce impersonală, de cenușă. N-a venit, cum nu vine la nimic din ceea ce ar putea face cât de cât fală orașului lui cultural.
L-am sunat pe nea Mircea (Ionescu Quintus) care încă trăia în câmpiile vaste ale lucidităţii. Ce e aia, zic, să fii ”cetăţean de onoare”? Măi Lucică, zice liberalul centenar, care mă apela astfel, în dulce răsfăţ, avem dreptul să umblăm gratis cu tramvaiul prin Ploiești. Bravos! N-am apucat, nici el și nici eu nu m-am suit – neavând ocazia – în tramvaiele ploieștene. Despre primar ce să zic? A glăsuit nea Mircea, că era de-al lui, destule pentru un portret de hahaleră pretins liberală.
La Vălenii de Munte, primarul, pe care îl strigăm Bebe, are o anume emoţie la evenimentele cu cărţi. Eu am scris adesea despre orașul adolescenţei mele și am donat parcului, unde o alee se va chema Lucian Avramescu (eu n-am vrut cât încă vieţuiesc), 45 de pietre cioplite în piatră de meșteri ţărani. Am sărutat acolo prima fată și gustul acelui sărut îmi stă și azi, cu dulceaţa lui sărată, pe buze. Primarul, la lansarea unei cărţi iscălite de mine, a fost în sală. În sală erau și cincizeci, o sută de cititori, cei mai mulţi pensionari, că doar ăștia mai citesc. Florin Constantin, pe numele din buletin al primarului, a spus – el care vorbește puţin – că face cadou cititorilor din sală câte o carte și le-a achitat personal Editurii AMPress. Am rămas năuc. Năuciţi au fost și cititorii, unii dintre ei luând câte trei cărţi, că tot erau pe de-a moaca. Oricum, la Vălenii de Munte, unde am ispășit anii liceeni, a fost cetăţean de onoare Nicolae Iorga, iar alăturarea m-a încuscrit cu eminenţa și tragedia unei uriașe personalităţi.
La Sângeru am fost hirotonisit cetăţean de onoare în vremea apusă a primarului Băjenaru, care a uitat să-mi spună și am rămas cetăţean doar în scripte. Și-a adus aminte primarul de azi, atenţionat de directorul Dinoiu al școlii. Am primit hârtia înrămată, mai puţin simpatia angajaţilor primăriei pe care-i incomodez prin vecinătate, mai ales că stau în clădirea pe care a făcut-o cadou obștii bunicul meu.
Mi-a spus un ”cetăţean de onoare”, scriitor, dintr-un oraș transilvan, că el nu plătește impozite, decizie a consiliului local care materializa un respect. Eu plătesc, zic, impozite, pentru terenuri pe care nu le-am văzut niciodată, unele pe nume de veri, fraţi, surori, mătuși răposate. Jumătate din ele sunt pustii sau furate de vecinătăţi gen Morela, una din hahalerele parșive ale obștii. Vine Birbirel și zice că dacă plătesc tot, până-n nu știu cât martie, e mai ieftin cu zece la sută. Și mă execut.
Calitatea de ”cetăţean de onoare” e o chestiune de tramvai. Mergi gratis cu el, fără a-l utiliza vreodată.
