Cursa de şoareci

George Marin

Arareori am văzut un șoarece prins în capcană ”din prima”, așa cum am văzut vineri seară! Da! Se întâmplă! Dar, când șoarecele este însăși echipa României nu îți face plăcere, ci îți provoacă o amărăciune comparabilă cu… Cu ce? Nici nu știu ce poate fi mai dezamăgitor decât uciderea bruscă a unui vis, a unuia pe care ai crezut că îl poți atinge cu mâna.
Da, am văzut încă de la început o echipă a României într-o alcătuire care s-a dovedit nepotrivită. Nu acesta ar fi baiul cel mare. S-au văzut destule echipe alcătuite strâmb. Dar, una care chiar să nu lupte, să nu îi vezi echipieri că se străduiesc, că mor acolo pe teren cu adversarul de gât, mai rar. Din nefericire, acesta a fost cazul românilor prezenți din primul minut pe teren. Poate că și-au spus în sinea lor sau poate au declarat ulterior, după meci, că ”au dat totul” – rândurile de față sunt scrise imediat după meci și nu m-a mai interesat ce au spus, nu îmi plac bocetele, deși autopsia o consider absolut necesară – dar dacă acest ”dat totul” este ceea ce s-a văzut vineri seară, atunci este extrem de puţin. Este nesemnificativ pentru atingerea marii performanțe la care tânjim.
Afirmațiile sunt dure? Poate. Dar reflectă realitatea! În primele 15 minute echipa României a legat trei-patru pase doar în apropierea careului propriu în încercarea de a scăpa de presingul ucigător al suedezilor. Da, da, chiar așa a fost! La finalul acestor 15 minute am avut și noi prima acțiune. Un adevărat ”merit” pentru o echipă considerată construită ultraofensivă, dar cu o desfășurare lungă oferind spațiu de manevră adversarului, cu vârfurile izolate, cu un singur mijlocaș de construcție poziționat destul de retras (Stanciu) și, în plus, fără inspirație. Pe parcursul timpului am mai văzut că sunt neînțelegeri în relațiile de joc. Dacă Deac s-a uitat de două ori strâmb la Mogoș, debutantul, hai că mai îngăduim. Dar că Mitriță și Bancu nu se înțeleg, asta este deja cam mult.
De ce am luat ca reper acest prim sfert de oră? Pentru că echipa Suediei a arătat ca o adevărată echipă – cum avea să o facă tot meciul – acționând compact, atacând permanent omul cu balonul și blocând prompt posibilitățile de pasă, obligând echipa noastră să întoarcă mingea spre linia de fund sau direct spre Tătărușanu. Am mai luat acest reper și pentru faptul că, la capătul lui, s-a marcat primul gol. Dacă Deac şi Mogoș (acesta din urmă prin poziționare) au permis centrarea, Rus a întrecut orice așteptare, fiind foarte departe de Berg, bătrânul vulpoi care a anunțat că se retrage, dar care a ținut să marcheze evenimentul cu un gol în poarta noastră.
Ei bine, după acest gol așteptam trezirea la realitate. Așteptam revolta interioară a fiecărui jucător. Așteptam izbucnirea de furie pozitivă. Am așteptat-o preț de alt sfert de oră, până când al doilea gol ne-a făcut să înțelegem că această trezire la realitate, că această dorință de luptă nu va mai veni niciodată. Ușurința cu care s-a primit golul, pe bulevardul central al careului nostru, împodobit cu două jaloane mai țepene și decât cele de la porțile de slalom ale schiorilor – Rus si Nedelcearu – ne-a lămurit în această privință. Reacția echipei noastre? Una anemică, cu un șut simplu trimis de Mitriță, din lovitură liberă, și cu o ratare a lui Keșeru, la o bâlbâială comună româno-suedeză în apropierea porții. Nici nu știu dacă este corect cuvântul ”ratare”, pentru că totul a ținut de hazard în această situație.
La reluare a apărut și prima schimbare, Hagi cel mic fiind primit cu ceva urale. Singurele pe care le-a cules. Nu a produs nimic altceva astfel încât uralele de bun venit să capete surate. Cabina a fost, probabil, ”tapetată” cu ceva decibeli în pauză. Încercarea lui Mitriță și șutul lui Keșeru ne fac să credem asta. Dar focul a durat puțin, cât paiul. S-a apelat, din nou, la aruncarea balonului spre Pușcaș, dar nimeni din echipă nu l-a susținut pe atacant în încercarea de a recupera respingerea adversă. Mai mult, Quaison – blondul de Africa, pentru cine a văzut la televizor – l-a întins zdravăn pe Tătărușanu și a fost la un pas să marcheze dacă nu ar fi intervenit Mogoș în duel unu la unu. Între timp, Ekdal a tras două șuturi, unul salvat de Nedelcearu în corner, iar al doilea în bara transversală. Ai noștri? Oi capii prin propriul careu.
Reacția lui Contra? Cât îl respectăm noi, ploieștenii, pentru Cupa din 2013, dar trebuie să o spunem. Reacția lui a fost cam ”la alibi”. Au intrat Coman și Alibec. ”L-ați cerut pe Coman? Iată-l pe Coman! L-ați cerut pe Alibec? Iată-l pe Alibec!”. Să fi fost cinci schimbări, ca la ”tineret”, poate că i-am fi văzut și pe Budescu și pe Nistor, sau pe oricare altcineva, după cum președinții de club își cer oamenii în echipa națională.
Așadar, sper că înțelegeți că șoarecele a fost echipa noastră și că a intrat în capcană încă de la bun început. Singură, singurică. Pisica suedeză nici nu s-a ostenit să ne omoare. A lăsat senzația că putea să ne mai dea vreo două, trei goluri. Nouă, zice-se, ne-a rămas șansa unui baraj pe care, aproape sigur, îl vom juca fără spectatori – dacă va fi să fie la București – deoarece „galeria în negru” și-a dat în petec iarăși. Deci, nădăjduim să ne calificăm după play-off. În momentul de față suntem calificați doar la ”of, of, of!”.

Cât de importanți suntem!

Ediția de sâmbătă a prestigiosului ziar francez de sport „L’Equipe” anunță, într-un spațiu limitat, de doar 11 rânduri, victoria Suediei la București, sub titlul „Suedia, ceva obișnuit”.
Despre echipa noastră se pomenește doar în context legat de echipa Suediei: „În ultima sa deplasare, Suedia nu trebuia să tremure în fața României”. I-a văzut, oare, cineva tremurând pe nordici? Am tremurat doar noi, cei care ne-am făcut iluzii. În schimb, un spațiu mult mai generos, cu foto, îi este acordat echipei Finlandei, la prima sa calificare la o fază finală. Asta arată diferența între ce suntem și ceea ce credem că suntem. Ne vom vedea vreodată lungul nasului?
La ora care citiţi aceste rânduri, echipa României se află la Madrid şi se pregăteşte de… coridă, având rolul de „taur”! Un fel de „amical de lux”, înainte de … ce ne aşteaptă în martie! „Între chin şi amin”, sau invers, pentru că doar „crucile lui Tata Puiu” ar mai putea avea efect în filmul decăderii fotbalului nostru, care acum îşi leagă alte speranţe de barajul care, totuşi, ne-ar putea duce la Euro 2020.