Florin Tănăsescu
Pădurea retardaţilor. Pe-o cioată, stau şi răsfoiesc o carte. Nu contează autorul. Aud nişte paşi. Sângele-mi îngheaţă în vine. Mă liniştesc. E una care trece prin pădure . Probabil, la adunat de ghebe.
– Iertarea voastră o implor, domnule. Ştiţi aşadar cine sunt eu?, intră ea cu mine-n vorbă.
Închid cartea. Îmi fac semnul crucii. Nefericita face trei paşi înapoi, speriată. Ochii-mi alunecă spre ea. Da, e frumoasă cum numa-n vis o…
Ei bine, cum numa-n vis o iudă se arată ! Seamănă cu Madonna, dar e mai tinerică.
– Eşti frumuşică. Ai ochii verzi. Oh, “de-aş atinge aceste braţe reci, şi-al tău păr ca floare cea de toamnă”.
Mi se pare, sau “Undeva-n poiană, joacă-un paltin beat”? Aud primul cântat al cocoşului ori am visat ?
– Sunt, nu e vis, chiar Iuda. Domnişoara Iuda. Ăsta-i CV-ul meu. Alte detalii mai vrei ?
– Cumva, fosta nevastă a… A cui ştiu eu? Văduva lui Ucigă-l Toaca ?
– O, nuuu. Poate rudă, dar la a şaptea spiţă cu spânzuratul.
Deja e noapte cu lună plină. Al doilea cântat al cocoşului în urechi îmi sună.
– Bată-te pustia să te bată, exclamai eu ! Eşti compatrioată de-a mea.
Se lumină la faţă dom’şoara. De bucurie, mă cuprinde şi mă sărută. Fireşte, veţi crede că m-au trecut fiorii. Că am simţit gheaţă pe şira spinării. Că am tremurat. Nimic din toate astea. Absolut, nimic. Eram obişnuit. Sărutasem multe iude la viaţa mea…
Dar şi mai multe iude din ţara mea s-au năpustit, la rându-le, să mă sărute!
– Şi alte iude din ţara ta s-au năpustit să te sărute?, îmi citi ea gândul. Cum aşa? Nu sunt eu prima? Nu sunt eu iubirea vieţii tale?
S-o mint sau să n-o mint?, m-am întrebat. S-o mint, este păcat. Dacă n-o mint, mă lasă baltă. “Ce e rău şi ce e bine, te întreabă şi socoate”.
– Ei, lasă, ce mai contează o Iudă-n plus la tine-n ţară?, mă scuteşte de frământare domnişoara.
Mergem de mână amândoi.
– Mergem spre moarte?, o întreb timid.
– Trecem prin Piaţa Matache mai întâi. Să-mi cumperi o jerbă de flori sau o coroană.
Îi cumpăr un buchet de crini. 30 la număr. Cu soţ. Ca la văduve. Mirosul lor mă-mbată. Îmi vine rău. Leşin. Aud, ca prin vis, al treilea cântat al cocoşului.
Medicul de gardă strigă: – Soră, smintitul s-a trezit !
– Nebunul care a crezut că patria este ţărâna pe care calcă şi văzduhul pe care-l respiră ?
– Cine eşti tu ? Cine sunt eu ?, am întrebat.
– Sunt ţara ta de azi, nefericitule ! Cine eşti tu ? Un amărât, de care m-am lepădat.
Răsfoiesc “Sărutul dat leprosului”. Dar nu cu mâinile mele, băgate în cămaşa de forţă. Nu ! Cu degetele fine ale Domnişoarei Iuda, care-mi citeşte o poveste: “Ţara se vorbeşte numai de bine! Niciodată de rău”.
Nu, zău!?
