Florin Tănăsescu
Anilor, treizeci la număr, iertarea voastră o implor. Eu şi un întreg popor. Sau, mă rog, aproape un neam.
Pe voi, în mod deosebit, ani ’90, chiar vă rog să mă scuzaţi ! V-am înjurat că aţi fost cei mai grei. Şi fredonam, atunci, ca doi tembeli – eu şi Vali Sterian – “Doamne, vino Doamne /Să vezi ce-a mai rămas din oameni !”. Aiurea-n tramvai. Atunci era poezie… Acum ? Azi ? Multă, multă nerozie.
În fapt, Vali n-a murit de ciroză atunci, la sfârşit de ani’ 90, ci ieri. Nu înainte de- a rescrie melodia al cărei refren tocmai mi l-am amintit. A fost doar o noapte ce mă desparte de-a lui moarte. (Spre deosebire de multele zile întunecate dintre noi). Îl văd livid la faţă. L-aud cum îmi şopteşte răguşit:
– Scrie tu finalul, eu nu mai pot. Zi aşa: “Sunt nopţi albe şi triste/Acasă mă gândesc”. Dar nu mă regăsesc între invidia şi ura cuibărite între voi.
– De ce nu mai poţi ? Ce s-a-ntâmplat cu tine ? Ce s-a-ntâmplat cu noi ? Suntem acasă, Vali. Ce vorbă-i asta ?
Mi, Si, Sol, Re, La, Mi… Sunt corzile chitarei acordate – cum v-am zis, ieri – de Vali Sterian. Acordate în neacord cu ura noastră de azi. De zi cu zi.
– Mai răi şi mai blegi ca-n anii ’90, asta sunteţi. Înţelegi?
– Ai febră ?
– Nu. Îmi ard obrajii de la dogoarea crucilor unui aşa – zis popor, încă aşa – zis viu. Ard sufletele voastre de mânie, de ură, de invidie. Suflete care, paradoxal, în restul timpului, sunt moarte. Ce-aveţi de împărţit? Aţi luat-o rău pe arătură după 2000 încoace. Deci, cereţi iertare anilor ‘90 ! Atunci păreaţi cumva mai cu minte. Cumva mai întregi. Cumva mai oameni.
E ultima dorinţă a unui muribund. Îi fac hatârul. În genunchi, la căpătâiul lui Vali şi-al neamului m-aşez. Rostesc:
– Iertare vă cer, ani ‘90. Eraţi mai blânzi cu noi. Ce-i drept, şi noi eram la minte mai întregi. Nu ne scoteam ochii. Nu ne-juram aproapele de vii şi de nevii. Nu strigam că acela care nu votează ca noi e împotriva noastră. Sau poate strigam. Dar nu aruncam cu fructele mâniei, ca azi. Azi…
– “ Mergem departe înspre noi/Trecem prin moarte/ Ca să renaştem în alt loc/ Să ne cunoaştem”, aud pe cineva . Şi nu era Vali. Dar ce conta ?
Mă ridic din genunchi şi strig:
– Să renaştem ? Să ne cunoaştem ? Adică să fim din nou fraţi ? Să fim soţ şi soţie din nou, nu divorţaţi pe motive temeinice: incompatibilitate la vot ? Să nu mai fredonăm „De ce mă priveşti cu ură ?”.
– Cam aşa ceva !
– Da’ cine eşi mata – dumneata, care-mi vorbeşti de ura dintre noi ? Vali e mort. Doar noi suntem vii, crucile mâniei care pârjolesc ultima brumă de omenie care a mai rămas în ţara asta.
– Eu sunt generaţia din anii ’90. Mă recunoşti ?
Mă uit ca tâmpitu-n oglindă. Nu mă recunosc. Sunt schimonosit de ură, credul în minciună şi, mai presus – sau mai prejos de toate – “Sunt bolnav de tot, prieteni”.
Care prieteni ?
Ăia mai răi şi mai blegi decât în anii ’90.
