Giorgiana Radu

 

Mă-nchin la brad ca la icoană. În el stau agăţate, ca niște candelabre, speranţele. Demult, în copilărie, mult mai sărac în podoabe, bradul nu purta griji și-nfiorări. Astăzi, deși aduce aceeași bucurie, așterne deopotrivă întrebări și temeri. Dar, cum clipa este cea care contează, las pe Iisus să se nască, steaua să răsară și florile dalbe să binecuvânteze pe fiecare.

Acasă, familia este laitmotivul acestei perioade. Fără ea, sărbătorile devin reci și incomplete. Sunt atâtea familii disipate în lume, atâţia copii fără de părinţi și părinţi abandonaţi de copii, atâta singurătate în mulţime, încât este inevitabilă întrebarea – cu ei ce se întâmplă, cum primesc sărbătoarea aceasta a bucuriei, Nașterea Domnului?
Pe unii, poate, îi luminează amintirile, pe alţii îi ajută norocul, iar tristeţea, inevitabil, îi copleșește pe mulţi.
Temându-mă de viitor, mă întorc în timp, în timpul acela sărac în podoabe, dar dominat de naivitatea vârstei, când necunoscutul nu te intimidează, ci mai degrabă funcţionează ca un scut, unul împotriva a tot ceea ce te-ar putea îngenunchea.
Timpul copilăriei rămâne neclintit în schimbările la care suntem supuși în devenire. În fiecare an, de Crăciun, redescoperim, fie și pentru o clipă, cât veșnicia unei licăriri a bradului, copilul de ieri. Cel care se bucura de covrigii primiţi – chiar dacă uscaţi de gerul neprietenos -, de banul câștigat colindând, cu preţul picioarelor îngheţate.
Amintiri înmiresmate de cozonacii bunicii, proaspăt scoși din cuptor, din care nu aveam voie să gustăm până în ziua „cea mare”, pentru a ne putea împărtăși.
Cornuleţele mamei, plămădite și înfășurate anevoios, cu umplutură de gem, la care cocea de dimineaţă până-n seară.
Toate trăirile de atunci se reactivează astăzi și parcă le parcurg mai intens decât în timpul acela. Poate că asta este menirea lor, a amintirilor, să accedem în universul de cândva, dezertând din viaţa de adult.
Nu mai sunt demult copil, îmi spune buletinul. Azi, îmi permit să nu-l iau în seamă. Stau neclintită lângă brad. Îi adulmec mirosul proaspăt de cetină, privesc globurile argintii și neastâmpărul luminiţelor multicolore. Bradul adună în el viaţa de ieri și de azi. Pe crengi îi atârnă speranţa celei de mâine. Şi de aceea îmi permit impietatea de a-i atribui calitatea de a substitui o icoană, măcar acum, în această iarnă.
Crăciun cu bogăţii sufletești!