Florin Tănăsescu
Pentru purtarea sa bună pe stâncă – zicea “Sărut-mâna!” vulturoaicelor care-i mâncau ficaţii, recita din Lucian Avramescu ( “Bună seara, iubito!”) femeii de serviciu care făcea curăţenie pe stânca din Caucaz şi, nu în ultimul rând, scrisese şi o carte autobiografică “Subsemnatul, înlănţuit din motive politice” – Prometeu a fost liberat condiţionat.
– Şi ce-a făcut prima dată când a respirat aerul libertăţii?, întreabă Malraux, preocupat de condiţia umană.
– Şi-a pus o mască, nu-i clar? Îl deranja mirosul crinilor ametitori, al trandafirilor, ce în urma lor, fugind, nu “picurau tăcere” – cum zice zgubiliticul Esenin -, ci fiere. S-a speriat şi de strănutatul păpădiilor. Era alergic la ele, îşi dă cu părerea scepticul Cioran.
– Camus, tu ce zici ?, întreabă filozoful, care voia să verifice ştirea din mai multe surse.
Albert Camus nici nu-şi întoarce privirea spre el. Întreba în stânga şi-n dreapta dacă are cineva un foc să-şi aprindă o ţigară. Altfel, nu putea termina “Străinul”. Ştiţi, cartea aia în care, în timp ce lumea bocea la buza unei gropi, el, absent la vria generală, fuma.
– Ah, ţigara, ce dor mi-era de ea!, exclamă Prometeu, neluând în seamă ce spun moraliştii de azi. Dacă eu nu existam, tu cu ce îţi mai aprindeai „Iarba dracului”?, îmi face o aluzie directă proaspăt-liberatul. Zgârcit din fire, mă uit la ţigări. Şi ele aveau mască în loc de filtru. Nervos, îi fac morală inculpatului Prometeu:
– Băiete, respectă regulile controlului judiciar. Vrei să fumezi? N-ai voie! Codul penal absurdificat, al lui Eugen Ionescu, prevede clar acest lucru. Iete colea! “Art. 66, litera Hospital: Se interzice cu desăvârşire pufăitul. Circumstanţă agravantă: scosul rotocoalelor de fum. Super-agravanta: trimisul inimioarelor pentru aburirea – Cântăreţei Chele”.
Coborât din minus infinitul vremurilor noastre tembele, Brâncuşi îmi şopteşte: “Minte-l că are ordin de restricţie să se apropie şi de Madame Pogany, iubirea vieţii mele”.
– Plus că, potrivit Legii 666, cu modificările de rigoare sculptate, ai interdicţie să vorbeşti şi cu ungurii. Clar?, îi spusei, făcând jocul lui Brâncuşi. De nu cumva, al altcuiva…
În timpul ăsta, se-aude un zgomot surd. O “pasăre cu clonţ de argint” se izbeşte ca proasta de stânca din Caucaz. Fireşte, o mierleşte. Urmează o a doua. Şi tot aşa, a noua, a nouăjnoua. Mai departe, număraţi voi câte păsări cu clonţ de argint, de fontă, de aluminiu, de plastilină pe limba lor au murit!
Ca să epateze, Cioran urcă pe “Culmile disperării”. Esenin, în schimb, recită:“De iubire-ntâia oară cânt/La scandal renunţ întâia oară”.
Prometeu strănută. Stinge lumânarea aprinsă la căpătâiul omenirii, apoi se autoîncarcerează în Caucaz. Vorbeşte de unul singur: “Iar dacă dragoste nu e, nimic nu e!”.
Adrian Păunescu comentează pe seama dispariţiei mai mult sau mai puţin benevole a lui Marin Preda: „ Ce dracu s-a-ntâmplat, Mon cher, de taci/ Şi ai lăsat Delirul nesfârşit?”.
– Delirul e în voi !, vine răspunsul „Celui mai iubit dintre pământeni”. Din cimitirele în care vă-ngropaţi de vii, de teama morţii.
Mai vioi ca oricând, înţeleptul Socrate bea cucută. O păpădie strănută.
Lumea, de teamă, rămâne mută.
