Florin Tănăsescu
Clapele pianului nu se mişcau. Nici frunza, nici iarba, nici oamenii, nici ţara. Arogant ca de obicei, m-am trecut primul pe lista care începe aşa: „Eu, Iulia Hasdeu şi Dumnezeu”.
În castelul din Câmpina se bântuie şi se speră în franţuzeşte. Doar muţenia e românească.
– „Moi, Iulia Hasdeu et Dieu”. Aşa se traduce titlul pus de tine, în franceză, râde domnişoara copilă de mine.
Devine serioasă.
– Ce mai e pe-acasă?
– Aceleaşi umbre. Aceeaşi muţenie pe clapele destinului. Doar toaca s-aude.
– Nu vă-nţeleg! Eu nu mai am speranţe de la viaţă. Dar voi ? La voi nu-şi ” cântă ţara dorul/ Surorile de-acasă” ?
Nu-i răspund. De ce să o-ntristez pe biata copilă şi mai mult? De ce să-i spun că noi avem un avantaj faţă de ea? De ce, când Iulia urma să moară la 19 ani, iar noi, surorile, fraţii, deci ţara, încă existam – nu trăiam – la 31 de ani?
– Aud şi la tine aceeaşi muţenie pe clapele destinului.
– Sunt şi eu român!
Mă enervează, dar mă şi distrează insistenţa domnişoarei Hasdeu. La un moment dat, o văd aşezându-se la pian, făcând abstracţie de mine. M-am supărat. Infatuatul de mine îl trecuse pe Dumnezeu pe locul trei. Dar ea? Mă uitase?
– Vreau să te întreb ceva. De ce l-ai trecut pe Dumnezeu al treilea?
Deci, Iulia îmi vorbea. Avea dileme existenţialiste. Nu era „ocupată doar cu pianul şi franceza”…
– Cum va scrie „Marele singuratic”. Despre Marin Preda vorbesc. De ce l-ai trecut pe Cel de Sus la urmă?
– Poate că, numai aşa, mânia lui să ne ajungă. Să-şi întoarcă faţa, chiar şi cu ură, dar să se uite la noi. Să mişte ceva. Orice. Să să nu se mai audă aceeaşi muţenie pe clapele destinului.
– Şi dacă neamul ăsta are „darul lacrimei” ?
– Îţi faci reclamă la poeziile tale? Vrei să le vinzi? Ca tot ce s-a vândut prin ţára asta? Te- ajut eu. Uite, scriu la ziar: „În turla-nsingurată/ Sărmana fată şade/ Cu lacrime în glas”…
– „Nu cunoşti rana mea profundă/Care, încet, încet, e-n inima mea/. Sunt rele pe care nu le poţi scrie”.
– Nici tu nu ştii relele care bântuie neamul ăsta.
Iulia îmi face semn să tac. Se crapă de ziuă. Dispare.
Plec ascultând la căşti „Dimineaţă de Iulie”. Mă întâlnesc cu Labiş. Mă întreabă:
– Ce mai face? Suferă? E bine?
– Stai liniştit. E mai bine. Ea mişcă clapele destinului. Pe când noi…
Ajung la ziar. Vreau să scriu o poezie a domnişoarei Iulia. Trebuie schimbat şi titlul articolului: „Dumnezeu, poporul român şi eu”, mă gândesc. Nu pot. Clapele tastaturii sunt blocate.
Blocate sunt şi clapele destinului românesc.
