Giorgiana Radu
Toamna începe să nu mai fie. I-am strâns frunzele, astăzi, păstrând câteva, pe ici, pe colo, pentru cea care va să vie. Să afle drumul, să nu se rătăcească pe alte cărări și în anii ce vin să ne lase orfani de parfumul dulceag de gutuie.
Sărbătorile sunt aici, dar cine să le petreacă mai știe? Până mai ieri, ne străduiam să facem urări prețioase, cât mai sofisticate, mai surprinzătoare pentru destinatar. „Să fii sănătos!” ni se părea a fi un mesaj mult prea obișnuit, banal chiar. Acum, sănătatea a căpătat statut de salut, rostit din abundență și din inimă, o urare menită să-l ajungă pe cel căruia i-o adresezi. Căci, dacă sănătoși nu suntem, degeaba le avem pe celelalte.
Peste nişte zile, ore, minute e ziua ta, Românie! Defilezi singură și tristă. Cheamă-ți oștenii toți de altădată să ne învețe iubirea de patrie. Să ne învețe a lupta, fără rezervele lașității. Un strop din eroismul lor de-am împrumuta, am fi mai vrednici de tine.
Un câmp de luptă ești, din nou, țară dragă, și vieți multe îți sunt în bătaia glonțului invizibil. Soldații de azi nu mai sunt cei de ieri, iar armele lor trag în orb.
Nici regi să te salveze nu mai ai. Înlocuitorii lor de azi, care se cheamă altfel, n-au ținută morală. Se comportă ca niște saltimbanci, neîntrecuți în vorbe mari și nepăsători cu soarta ta cenuşie.
Ca o toamnă tristă, lipsită de frunze, ești, de ziua ta, Românie! Doar că frunzele toamnei rămân aici, pe pământul din care s-au plămădit, pe când ale tale sunt risipite prin lume, rătăcite de trunchiul ce le-a odrăslit. Vântul le zboară tot mai departe, fără întoarcere.
Toamna e pe sfârșite, și noi părem așa uneori, dar tu, țară tristă, n-ai dreptul să mori. Pentru cei ce-au fost, pentru cei ce sunt și pentru generațiile care vin, tu ai datoria să rămâi întreagă, oricât s-ar strădui unii să te înjumătățească.
La mulți ani, România, greu încercata mea patrie!
