Florin Tănăsescu
Nu era o tipă mişto, cu dimensiunile „90-60-90”, să-ntoarcă golanii dintr-a opta capul după ea. Nu o claxonau nici şoferii, când traversa strada. Era un biet obiect didactic, dacă nu ne înşeală pe unii dintre noi memoria. A fost statuia copilăriei noastre. Pusă la colţ. Pârâta clasei: „Numărătoarea mare de lemn”.
„O biată obiactă didactică”, cum îi spuneau repetenţii clasei, cândva. Cine sunt ei? Nu mă-ntrebaţi. Deschideţi televizorul!
Numărătoarea mare de lemn trăieşte şi-acum. Am întâlnit-o la mall. Îşi făcea socoteala, adunând şi scăzând cifra unităţilor. Trăgând mai spre stânga câte o bilă-globulă. Să îi rămână până când poştaşul îi va striga la poartă: „Pensiaaa, doamna Obiect didactic!”. Da, cu atât trăia. Cu mărunţişul unităţilor. Ăla al zeciilor şi al sutelor nu mai erau pe axele ei.
– Stimată „Numărătoare din lemn” de altădată, ce mai faceţi?, am intrat în vorbă cu ea.
(Am întrebat-o nu că muream de dorul ei, ci doar aşa, să treacă timpul în care casiera bătea la calculator preţul plătit de un popor pentru bucuria de a avea mall. Şi, televizor.)
– Multe prostii mai făceai, zău aşa. Şi nici acum nu ţi-a venit mintea la cap!, îmi reproşează Numărătoarea, care împingea un cărucior cu o legătură de morcovi Made în Turcia. Dar cea mai mare ştii care e?
– Ia, zi!, am întrebat absent, căutând pe Facebook colegii repetenţi de şcoală: unii prin Guvern, alţii prin Parlament.
– Nu se spune obiect didactic, ci Obiactă didactică. Asta a fost greşeala învăţătorilor voştri. Că nu v-au învăţat ce trebuie: Să vă orientaţi. Să fiţi agramaţi.
– Mă mai cunoşti, mamaie ?
– Evident. Eşti obiectul didactic al zilei de azi.
– Te-ai ramolit, Numărătoare de lemn!, i-am zis.
– 30 ! De treizeci de ani a fost nevoie ca să devii şi tu un obiect didactic!, mi-a răspuns.
Personalitatea mea s-a simţit lezată. Chiar şi cei care se aflau în mall aveau privirile indignate. Se citea în ele: „Noi, obiecte didactice? De unde până unde?”
– Următorul, vă rog!, a intervenit la timp casiera.
– Poftiţi, i-am spus. Eu mai pot aştepta.
– Altă greşeală de-a ta şi-a generaţiei tale: Politeţea!, îmi reproşează Numărătoarea de lemn.
– Ia zi, mata, care le ştii pe toate, ce trebuie să fac!
– Doar atât: Te întreabă şi socoate ce-aţi devenit voi, în treizeci de ani?
– Votanţi!
– Aşa…
– Emigranţi!
– Sigur că da…
– Plantatori şi culegători de iluzii!
– Da, n-ai trecut ca gâsca prin apă…
– Şi…
– Şi restul lecţiei nu îl mai ştiu.
– Ţi-l spun eu: Obiect didactic. Atât. O biată obiactă didactică, pe care se fac experienţe este şi ţara.
Nu, n-a fost o tipă misto Numărătoare mare de lemn. Azi e şi mai urâtă. E ştirbă. O ştirbă în ţara în care suntem votanţi, suntem emigranţi, suntem orice.
Dar, mai presus de toate, obiecte didactice.
