Lucian Avramescu
Te invit, prietene, mâine, 13 august, la orele 17,00, la Muzeul Pietrei din Sângeru. Intrarea este, ca mereu, liberă. Să ne imaginăm că așa v-aș vorbi în deschiderea de bun sosit.
M-aș fi bucurat să vă vorbesc dintre pietre, pe iarbă, cu vorbele mele, nu scrise și citite de alt glas, chiar dacă acel glas e al soției.
Știți desigur că-s mut de un an și jumătate, iar de două săptămâni picioarele amuțesc treptat și ele. Ca atare pot coborî de-a rostogolul din balconul casei, iar de urcat n-am lift nici macara.
Rezum, pentru cei care-s prima oară aici, etapele tragice sau renăscătoare ale acestui conac vechi de două sute de ani, ajuns ruină de două ori și renăscut așișderi.
Bunicul de tată, Victor Avramescu, întors viu după patru ani ai războiului de reîntregire și bătălia de la Mărășești, a cumpărat ruina din ziduri de aici de la o boieroaică decisă să vândă și să plece la Paris. Banii adunați din soldă, fiindcă era foarte econom și chivernisit, cum zicem noi, au fost destui spre a cumpăra, iar vânzătoarea l-a plăcut simțind în el forța de a reface.
Așa s-a petrecut prima renaștere a conacului.
Apoi au venit rușii și cu ajutorul unor cozi de topor sosite cu Divizia Tudor Vladimirescu de la Moscova, consăteni, unii botezați de bunicul, l-au găsit dușman al poporului, dat afară din case și trimis la Canal. Numai că, alergat cu mașina neagră a securității, condamnatul fără vină a făcut infarct și a scăpat, murind, de blestemul infernului de la Canal. Era, de la 23 de ani. primar liberal, prețuit de oameni pentru hărnicia lui.
O jumătate de secol casa noastră confiscată nedrept fiindcă bunicul nu era moșier, ci doar înstărit, a fost ceape, camera de chef și somn a instructorului de partid, o clasă de școală. Treptat, treptat a redevenit ruină. Nu mai erau ziduri, iar cei care luau piatră de pe gârlă o luau mai ușor de aici.
De douăzeci de ani refac și adaug, iar acolo unde n-a mai rămas nimic am completat prin mărturii și am zidit cu imaginația mea telepatică. Se zice că sunt unicul urmaș care-i semăn în toate bunicului Victor Avramescu. Cu iubire, el a scris 14 august 1948, ziua mea de naștere, la temelia unuia din stâlpii castelului de apă, fiind primul nepot cu numele Avramescu. Este certificatul meu de naștere și testamentul bunicului de a nu-i lăsa în ruină munca.
De ce Muzeul Pietrei?
Mă găseam ca ziarist la Sao Paolo, oraș brazilian cu 22 milioane de locuitori, de vorbă la o cafea cu un confrate brazilian care vizitase România și era impresionat de formidabila civilizație a lemnului, păstrând cu el poze ale porților maramureșene. De aceea am făcut eu din piatră, la intrare, porți maramureșeano-prahovene prin care domniile voastre ați pășit în această curte. Din piatră nu din lemn.
Tu, i-am zis eu ziaristului, ai auzit de Brâncuși, cioplitor în piatră? Ooo, a exclamat el, cine n-a auzit de marele sculptor francez Bran-cu-si.
Nu băiatule, marele sculptor francez e din Hobița, un sat gorjean din sudul României.
Revenit acasă am început colindul prin sate căutând mărturii ale civilizației pietrei la români. Așa s-au adunat peste trei mii de exponate, multe vor merge spre livadă unde construiesc Biserica din Piatră închinată Maicii Domnului.
De ce Maicii Domnului și de ce doar a nașterii? Răstignirea e peste tot. Eu vreau blândețea și frumusețea femeii din Nazaret și de oriunde, care a născut un fiu într-o grotă rotundă din piatră din Bethleem. Rotundă este și prima parte a Bisericii din Livadă care-i toată din piatră. În mijloc va fi o icoană de un metru și jumătate înălțime înfățișind Născătoarea cu pruncul alăptându-l la sânul liber, la vedere.
Dacă am noroc să găsesc un sculptor, aceeași imagine va fi într-o sculptură din calcar, așa cum e Pieta la Vatican, numai că acolo Maria, în viziunea lui Michelangelo, îl ține pe Iisus mort, dat jos de pe cruce.
Aici și pruncul și mama au doar candoare. Nu știu de crucificare.
Prietena noastră de familie, notar în București, Mariana Ionescu, care va fi de față aici, a găsit o imagine tulburătoare cu o jună româncă frumoasă alăptăndu-și fiul. Poate fi model pentru orice artist care se încumetă la o astfel de lucrare. M-am angajat să plătesc cu trei hectare de pădure lucrarea, pădure pe care o moștenesc. De altfel, de la începuturi Mariana Ionescu mi-a fost alături și financiar când banii mei se isprăveau și cu minunate încurajări. Îi mulțumesc așa cum mulțumesc celor ce s-au adăugat pe parcurs, nu mulți, construcției Bisericii din Livadă. Contribuțiile lor au urcat de la zero la 17 la sută în unele săptămâni, ceea ce este extraordinar pentru mine, arătând că nu-s singur.
Am fost certat să nu mai citesc şi public nume și sume cu argumente pe care le-am înțeles. Dar când biserica va fi gata, la intrare va fi o lespede cu numele celor care au pus o piatră la zidirea ei. De aici nu-i va şterge timpul. Sunteți unii aici, în fața mea, și vă îmbrățișez cu drag.
Biserica e deschisă tuturor creștinilor, eu considerând o mare greșeală ruperea acum o mie și ceva de ani, la marea schismă, a creștinilor în catolici și ortodocşi.
De ce într-o livadă? Fiindcă, așa cum au spus, venind aici, ultimii doi papi ai Romei, România e cunoscută ca Grădina Maicii Domnului. De altfel în naos am și doi meri împrejmuiți cu ziduri, cărora le voi da lumina din cer prin acoperiș. Şi apoi, Muzeul Pietrei reproduce un sat românesc de piatră. Nu există sat fără Dumnezeu.
Vă invit să mergeți cu părintele Mădălin Moșneanu, din parohia Sângeru și părintele Adrian Enescu, de la mănăstirea Apostolache la șantierul Bisericii din Livadă. Vor rosti scurte rugăciuni de bună construcție, sfeștania fiind când lucrarea va fi gata. Binecuvântări ne transmite părintele Iulian Mladin de la Biserica catolică din Craiova, bun prieten al studenției mele. A fost operat pe inimă acum câteva zile și nu are voie la deplasări, deci nu poate fi aici.
Și fiindcă eu îmi închei rolul, vă anunț doar momentele care vor urma: concertul la vioară solo al nepotului meu, marele violonist Alexandru Tomescu, care cântă la vioara Stradivarius pe care a dobândit-o prin concurs. Un ofițer SPP e printre dumneavoastră, păzind vioara care-i asigurată cu un milion de euro.
Urmează lansarea cărții ”Grei ai medicinei românești”, cu unul dintre cei mai mari autori de transplant de ficat din lume, profesorul Irinel Popescu. El a așezat România între țările fruntașe la acest capitol în condițiile în care alții nici nu au auzit de așa ceva. Îl cunosc de treizeci de ani și prietenia mea pentru academicul oaspete, care nu vine prima oară la Sângeru, n-are margini.
Închei spunându-vă că jos, pe masa de piatră sunt cărți ale mele, câteva sticle de palincă de colecție, vechi de 17 ani și zece ceşti de piatră, donate de mine pentru construcția Biserici din Livadă. De altfel, drepturile de autor pentru cărțile mele le-am donat integral construcției și dotării Bisericii. Dacă le cumpără cineva mai punem o piatră în ziduri. Vă rog să vă simțiți bine, făcând abstracție de fostul guraliv care e mut acum și semiolog.
Cam așa aș putea spune eu câte ceva la deschiderea triplului eveniment de astăzi.Buni zori și să aveți o zi minunată. Și nu uitați de invitație!
