Nicoleta Dumitrescu
Mâine este ziua în care, dacă s-ar mai putea, adulții de astăzi și-ar dori să redevină, măcar pentru o zi, copii. Doar ca să mai aibă bucuria de a juca șotronul, alergatea, pititea ori ”Țară-țară, vrem ostași!”. Este ziua în care adulții ar da orice ca să se mai urce în cireș ori să culeagă zarzăre verzi, chit că de acre ce erau se făcea gura pungă, să mai poată alerga desculți pe ulițele satelor copilăriei, să simtă sub tălpi colțurile ascuțite ale pietrelor sau câte un petic de noroi ce nu a apucat să se usuce. Este ziua în care ar da orice să mai stea tolăniți în iarbă, să simtă mirosul florilor și zumzetul gâzelor, să audă cocoșii cântând dimineața ori, la prânz, cotcodăcitul inconfundabil al găinilor, semn că în cuibar au mai apărut încă unul-două ouă proaspete. Și-ar mai dori să audă clopotele vacilor venind de la păscut, zgomotul roților căruțelor, să mai lenevească în podul cu fân, să dispară vreo oră – două de acasă, fără să spună nimănui, dar să audă, ca un ecou, vocea bunicilor strigându-i pe nume.
Iar dacă s-ar mai putea ca mâine, de 1 Iunie, să poată fi dați anii înapoi, ar fi o bucurie ca adulții de astăzi să mai poată să se certe cu frații, cu surorile ori cu verișorii, dacă ar fi și ei tot mici, pe câte un nimic, din cauza unei bomboane care a fost sustrasă dintr-un loc considerat foarte bine ascuns ori, la micul dejun, pe o bucată mai mare de brânză sau o felie în plus de pâine unsă cu gem de prune. Dar, din păcate, timpul nu mai poate fi dat înapoi. Însă, întrucât anii copilăriei nu pot fi uitați niciodată, fiecare adult a încercat să-și ”pitească” în suflet frânturi de imagini și locuri care, atunci când vrea să-și aducă aminte de unde a plecat și pe unde a fost, să-l ajute să-și amintească.
Să-și amintească de bucuria de a fi copil. De bucuria de a împărți joaca și cealaltă ”Eugenie” din pachet. De a râde cu gura până la urechi de greșeala ori neatenția altuia ori să plângă din cauza unei piedici puse intenționat, de o julitură la genunchi sau de o tăietură, aproape invizibilă, la un deget.
Cei care mai au, încă, pe acasă, albume cu fotografii vechi, dintre cele alb-negru, pot spune că au strâns în ele acea bucurie a vremurilor copilăriei după care jinduiesc și astăzi. ”Ce față aveam! Și ce păr zbârlit! ”, sunt remarcile pe care, adesea, le spune oricine privind cu nostalgie la propriul chip din fotografii de acum 30- 40 de ani sau de pe vremea purtării scutecelor.
Dar, ce n-ar da adultul ca măcar o zi să mai fie copil! Chiar și cu cheia legată de gât! Să aibă teme zilnic de făcut, să învețe pe de rost poezii, să meargă la școală, obligatoriu, cu uniformă, iar seara să fie doar o oră de desene animate…. Doar să fie copil…Să fie copil pentru o singură zi chiar și fără să existe, ca acum, telefoane mobile, calculator și internet, blugi și adidași de firmă…
”Nu mai e ca pe vremuri!”. I-ar râde în nas, însă, adultului, un copil al vremurilor de astăzi care are telefon de ultimă generație, pagină proprie de facebook și care își face selfie din oră în oră ca să vadă cum îi stă părul ori gulerul de la cămașă. Și, într-adevăr, astăzi, nici copilăria nu mai este ca pe vremuri. Joaca nu mai este nici ea ceea ce a fost, digitalizarea reușind, din păcate, să smulgă străzilor din marile orașe adevărata bucurie a copilăriei. Și anume chiotele de bucurie într-un meci amical între blocuri, dar mai ales răfuielile pe acapararea unui lucru minor sau a unei biciclete. E ceva mai multă liniște. Atât de multă liniște încât adulții, uitându-se în calendar, nu se sfiesc să le spună propriilor copii ce n-ar da ei ca să fie copii, din nou, măcar pentru o zi! O zi în care să poată umbla, din nou, cu picioarele goale și să simtă sub tălpi mustind noroiul, să fure din cămară, cu mâinile murdare, evident, un colț de pâine și o bucată de brânză, să mânânce cu alții, frățește, pufuleți, pufarine sau Eugenia ori să vadă desene animate alb-negru…”Nu mai e ca vremuri!”, le-ar răspunde copiii de astăzi, însă, butonând de zor la telefonul mobil, ultima generație…
