Giorgiana Radu-Avramescu
Dragul meu, nu e bine să-ți scriu acum. Ar trebui să am răbdare. Să las totul să se așeze, să se separe durerile între ele, sentimentele confuze, trăirile. Sunt atâtea, știi? Habar nu am să le clasific, pe care să le dau deoparte, pe care să le trăiesc până la ultima respirație a suspinului. Nu, nu mă lamentez. Sunt una dintre multele ființe suferinde. Așa e! Dacă aș putea, aș șterge lacrima tuturor acelora care prea mult plâng, prea greu sunt încercați. Dar nu pot! Pentru ei, pentru toți, pentru mine, pentru noi, plânge scrisul meu. Pentru toți aceia pe care nimeni nu-i aude.
”Ești minunată, femeie!”, mi-a zis de curând cineva care mă știe doar prin scrisul meu. Habar nu are ce spune. Habar nu am cum sunt. Nu mă mai știu. De parcă m-aș fi cunoscut vreodată. Tu ai fost singurul care m-ai știut cu adevărat. Altfel, nimeni, nici măcar eu, nu mă cunosc. Dar nu e important. Bat câmpii. Sunt după câteva nopți de nesomn, înțelege-mă. Azi am avut de asemeni o zi încărcată. Îmi plac însă zilele pline, active. De-ar fi așa fiecare zi. Mi-ar fi mult mai ușor să mă uit. Mi-e bine când mă gândesc la ceilalți, când mă reneg. Dacă mă întorc la mine, totul se schimbă. În rău.
Zilele astea, cineva mi-a zis „Pleacă! Ești tânără. Ai un copil de crescut. Morții, cu morții, viii, cu viii. Fă ce știi să faci, scrie, dar și câștigă din asta. Dacă ai fi copilul meu, asta ți-aș spune. Lasă trecutul. Ai o viață de trăit. Și dacă rămâi, fă ce știi, dar cu folos”. E cineva apropiat ție. Nu-ți spun contextul, și nici restul discuției. Nu acum. Nu e cazul să-ți mărturisesc cum au sunat aceste cuvinte în telefon. Și acum le aud ecoul. Gheața lor m-a trezit, dar m-a și bulversat. Nu continui. Ar trebui să afli împrejurarea în care s-a discutat astfel, și nu are sens să te împovărez. Îți pot spune că e doar legat de ceva în ce cred, și pentru care trebuie să fac totul să nu piară. E greu, știu, dar ce e ușor de când ai plecat?
Mă depărtez. Mă luminez. Azi am avut o întâlnire cu domnul primar Florin Constantin. Am discutat în detaliu, cu el și cu doamna manager a Centrului Cultural Vălenii de Munte, desfășurarea evenimentului de marți, 13 decembrie, când îți vom aduce un omagiu, la împlinirea unui an de când ne-ai fost luat. Domnul primar e la fel, e cel pe care-l știi. S-a bucurat să se regăsească în carte. Își amintea de momentul în care v-ați cunoscut. Ne sprijină, pe mine și pe Luciana, în demersul din această săptămâna. S-a implicat ca mereu. Atât mai pot face pentru Lucian, mi-a zis. Altfel, e la fel cum îl știi, cum ai scris despre el: „unul dintre puținii primari cu idei gospodărești pe care nu doar le cântă în campanii, ci mai mult le tace și le face”. Se mai „sacrifică” un mandat. Orașul e luminos. Am vrut să fac niște pași în parcul adolescenței tale, unde se află câteva sculpturi din piatră dăruite de tine, dar mă grăbeam spre o altă destinație.
Rămânând în sfera amiciției, îți spun că ieri te-a vizitat Emil Proșcan, scriitor, fost primar al orașului Mizil. Știu, debutul prieteniei voastre a fost cam întunecat, dar v-ați apropiat ușor, pe parcurs. Mi-a adus vinul care-ți plăcea ție, pentru parastasul de sâmbătă. De multe ori și-a oferit sprijinul, dar mă știi cum îl așez pe „Nu” în față, din dorința de a nu solicita mai mult decât este cazul, pe cineva. Domnul Proșcan are o teorie, o percepție asupra tăcerii pietrelor, înrudită cu tăcerea ta din ultimii doi ani. Nu ți-o expun, pentru a nu încurca niște lucruri. Oricum, el e convins că tu știi tot, dinainte ca toți cei de aici să spună sau să gândească ceva.
Ți-aș mai povesti lucruri pământene, doar pentru a mă depărta de ceea ce doare. O prietenă care a trecut prin ceea ce nouă ni se întâmplă, spunea că timpul nu rezolvă lucrurile, nu atenuează dorul, ba dimpotrivă. Încep să-i dau crezare. Mi-e dor! Sună atât de simplu, dar nu există sinonim, nu există cuvânt/cuvinte care să-i dea întru totul semnificația adâncă, dincolo de lacrimă, de vorbă, de exprimare prin gest, grimasă, orice care să-l arate așa cum doare cu adevărat. Dor!
E devreme, sau e târziu, nu știu, nu-mi dau seama acum. Ceasurile toate, inclusiv pendula de pe terasă, au rămas încremenite în timp. Nu le-am potrivit. Nu le-am schimbat ora. De ce, nu mă întreba. Cel din bucătărie e funcțional, doar. Însă acolo, în afara momentului preparării cafelei, nu stau. Poate de aceea funcționează. Acum, când îți scriu, mă gândesc dacă e noapte, sau poate se ivesc zorii? E nor, ori Luna se arată? Cândva eu ți-o aduceam în fereastră. Acum, tu ești cel care în oglinda nopții mi-o arată. În spatele ei te ascunzi, știu. Dar eu tot te văd. De mine n-ai cum te ascunde. Nici eu de tine. De aceea ne-am întâmplat. Chiar de-am fi vrut să fugim unul de celălalt, cineva, ceva ne ținea atât de aproape. Și atât de puțin ne-a trebuit să știm că inima ta, prin inima mea bate, că gura mea, prin buzele tale respiră, că noi altfel nu putem fi, în afara acestei iubiri prea târzie, prea timpurie, prea definitivă… Te las, se face de sâmbătă, se apropie luni, sosește marți…
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
