George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieţii antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viaţa maestrului sau de performanţele realizate în competiţiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieţii maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspiraţie în a culege cât mai devreme nepreţuitele amintiri.
Începem lucrul în doi
Odată „acontat” de mine pentru a-mi fi ajutor în sala de antrenament, l-am luat pe Gică Răileanu la prelucrat: „Măi, nea Caisă, uite care-i situația! Două lucruri vreau de la tine: nu mai bei, sub nicio formă, și nu mai fumezi! Dacă îndeplinești condițiile acestea două, te iau cu mine și lucrăm împreună. Îmi dai răspunsul mâine”. Răileanu era deja angajat al Uzinei „1 Mai”, iar cei de la clubul „Voința” nu îl mai doreau după episodul petrecut la restaurantul hotelului „Prahova”, chiar dacă s-a demonstrat că Răileanu nu avusese nicio vină în ceea ce se întâmplase acolo. Răileanu a venit la mine a doua zi și mi-a spus: „Emile, m-am gândit foarte bine. Îți promit că nu mai beau absolut deloc, dar nu mă pot lăsa de fumat”. Am acceptat, cu toate că nu îmi convenea să îl vadă sportivii fumând, chiar și atunci când pleca din sală, la finalul antrenamentului.
Am pornit la lucru, ne-am împărțit sarcinile, dar sala se tot umplea cu alți copii care veneau la box. Unii mai plecau, alții veneau, dar tot eram mulți la antrenamente. Tot nu puteam să facem antrenamente așa cum trebuie în sălița aceea mică de la Rafinăria 1 (n.r. numele vechi al Rafinăriei „Astra Română”, acum închisă). Sacii atârnați de pereții sălii erau foarte apropiați unul de celălalt și boxerii se loveau spate în spate fără a-și putea exersa loviturile așa cum trebuie. Și pentru celelalte exerciții locul devenise strâmt. „Gică, nu mai merge așa, să stăm ca sardelele. Ne trebuie o sală ca lumea”. Înăuntrul Uzinei nu se putea ridica una, din mai multe motive. Așa că am pornit la drum cercetând locurile din jurul Uzinei să vedem pe unde am găsi un loc potrivit pentru a ridica o sală pe măsura necesităților noastre. Uzina avea o suprafață mare, nu numai cât este construit Mall-ul pe care îl vedem astăzi (n.r. Prahova Value Center), ci avea spații și dincolo de linia de tren. Pe toate locurile acestea le-am luat la picior. Până când, într-o zi, nu știu ce treabă a avut Gică Răileanu la căminul Uzinei. Clădirea există și acum, dar nu mai funcționează drept cămin. Cine să mai stea acolo acum dacă „1 Mai” – Upetrom cum îi zice acum – abia mai suflă în câteva spații mici aflate dincolo de calea ferată? A venit Răileanu bucuros tare de tot la sală: „Emile, am găsit un loc nemaipomenit pentru sală!”. „Bravo!, Unde e? Cum e?”. „La căminul Uzinei. Clădirea este în formă literei E și putem ridica sala într-un intrând din cele două. Este loc suficient acolo”.
