George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieţii antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viaţa maestrului sau de performanţele realizate în competiţiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieţii maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspiraţie în a culege cât mai devreme nepreţuitele amintiri.
Crește sala printre convocări naţionale (I)
Imediat ce toți care aveau puterea deciziei și-au dat acordul, s-a trecut la fabricarea stâlpilor, a grinzilor, a tot ceea ce se proiectase. Mie mi s-a dat mână liberă. Omul care a ajutat enorm de mult la construirea sălii de box a fost securistul întreprinderii (*). Olteanu îl chema. Întâmplarea a făcut ca la IRCR, primul meu loc de muncă în Ploiești, să fiu coleg de birou cu soția lui, o doamnă extraordinară. În schimb, ofițerul era un dur. Însă, pentru sala asta de box el a oferit un sprijin mare, mare de tot. Între altele, le-a spus celor de la pază ca să nu mă întrebe nimeni nimic, indiferent de ora din zi și din noapte la care vin, să nu întrebe niciunul ce am, ce n-am, unde mă duc și ce fac. Știa și ofițerul că nu iau nimic pentru mine. Oricum, nu puteam să iau acele piese mari de tot. În plus, de hârtii nu mă ocupam eu. De altfel nici nu mă pricepeam.
Numai că eu mai eram pe la loturile naționale, așa că nu puteam urmări lucrările zi de zi. La lotul național ajunsesem când eram angajat la IRCR și antrenam la „Rafinorul”. Mă ochise maestrul Ion Popa la un campionat de juniori, la Brăila. Ori la Galați, nu mai știu exact. Am mers cu Titi Tudor, cu Constantin Chingaru și cu încă trei băieți. Erau doar cinci pentru că atunci erau foarte mulți boxeri la câte o categorie și trebuia să câștigi multe meciuri ca să ajungi campion. Trebuia să câștigi campionatul județean, apoi să te califici pentru faza finală după ce treceai prin faza de zonă. Chingaru a ieșit campion, Titi parcă a luat locul al doilea și pe podium s-au clasat și ceilalți trei. În orice caz, toți cinci s-au întors cu câte o medalie. Am ieșit primul club pe țară! La vreo lună, la o ședință la Federația de Box, cum se convocau atunci ședințe de analiză, mă ia deoparte Alexandru Vladar, un tip tare deștept, vorbea cinci limbi străine. „Ia vino încoace! Cine ești, mă?”. Așa mi-a zis. „Cine ești tu, mă?” I-am povestit, în mare, așa cum am povestit acum. „Bravo! Felicitări pentru rezultatele obținute!”. Și a continuat: „Nu vrei să vii să lucrezi la lotul național?”. Plăcut surprins, i-am răspuns imediat: „Care dintre antrenori nu ar vrea să lucreze la lot?”. Eram tânăr, cu poftă de muncă și cu dorință de performanțe. „Fii atent că, la vară, te chem într-un cantonament, cu toți juniorii din țară” – a încheiat Vladar discuția cu mine. Vara se organizau tabere de pregătire pentru juniori. Taberele aceste se organizau pe sporturi, ori pe regiuni și apoi pe județe, după ce s-a schimbat organizarea teritorială. Federația de box a organizat cantonament la Piatra-Neamț, unde am mers cu mai mulți juniori de la „Rafinorul”. Dar, am întâmpinat piedici până să ajung la Piatra-Neamț.
*
(*) Pentru cititorii mai tineri amintim că, în perioada de dinainte de 1989, în întreprinderile industriale, funcţionau ofiţeri care aparţineau Departamentului Securităţii Statului, care se afla în subordinea Ministerului de Interne. Una dintre sarcinile lor era să vegheze ca activitatea să nu fie perturbată de acţiuni sau de evenimente care pot afecta producţia, ori care nu cadrau cu etica socialistă a acelor vremuri. (n.a.)
