Prof. dr. Gh. Marinică
La vârsta mea, s-ar putea să fiu printre ultimii foşti căminari care au fost salvaţi în cele două orfelinate din Ploieşti, înfiinţate după cel de- al Doilea Război Mondial…
Oricum ar fi, îmi fac, şi de această dată, o datorie de suflet de a exprima recunoştinţa noastră pentru acei oameni cu suflete mari, adevăraţi părinţi, din Primărie, Armată, organizaţiile obşteşti, alte instituţii publice, unele familii de mare omenie, ei înşişi abia ieşiţi din nenorocirile produse de război, în oraşul distrus de bombardamente, în care oamenii îşi plângeau morţii şi răniţii, miile de case, bisericile, şcolile şi alte instituţii publice, iar o secetă cumplită făcea ravagii în toată ţara, şi-au unit eforturile şi ne-au crescut până la maturitate, ne-au educat şi pregătit, împreună cu şcolile şi liceele din oraş, lansându-ne pe propriile drumuri în viaţă.
Simt nevoia să exprim public aceste sentimente, în condiţiile în care, din păcate, astăzi, asistăm la tratamentul iresponsabil al unor copii, aflaţi prin diferite cămine sau centre de plasament din ţară, ori al unor bătrâni batjocoriţi şi înfometaţi, în diferite aziluri, fenomene inumane, care au declanşat un val de proteste şi acuzaţii tardive.
Revenind la propria experienţă de „căminar”, pe care am simţit nevoia sufletească de a o prezenta în volumul de memorii „Orfelinatul salvator” (Editura „Ploieşti-Mileniul III”, 2014), mă întreb: oare cum au reuşit acei adevăraţi părinţi să ne crească, în acele condiţii groaznice, iar astăzi, când ţara se află la un alt stadiu de dezvoltare pe toate planurile, în context european şi mondial, se pot întâmpla acele fapte abominabile, pe care mass-media le prezintă plină de indignare?
Răspunsul este următorul: atunci se acţiona în numele Omeniei, acum – sub dictatul intereselor personale, al unor afaceri necurate, al iresponsabilităţii şi superficialităţii unor intruşi în sistem…
Personal, de-a lungul vremii, am mai scris despre starea jalnică a copiilor străzii, a celor care-şi găsesc adăposturi în canale sau în gări, micuţii cerşetori de pe străzi, miile de analfabeţi şi alte situaţii dramatice.
Nu doresc să fac acuzaţii fără acoperire, nici să pozez într-un fel de „justiţiar”, dar am simţit nevoia de a mă exprima faţă de acele situaţii din unele localităţi din ţară, în care, copii ori bătrâni, neajutoraţi, suportă tratamente traumatizante, în condiţiile existenţei unui complex de instituţii cu atribuţii de organizare şi control, care trebuie să se implice cu mai multă responsabilitate în sistem.
Aşadar, să fim alături de copiii orfani, abandonaţi, aflaţi prin spitale, prin cămine, de bătrânii bolnavi, care nu mai au pe nimeni şi au nevoie de sprijinul comunităţii! Doamne, ajută!
